Majoritatea poveştilor despre această staţiune încep cu “ştiu locul ăsta de când eram mic. Ce frumos era atunci!” sau “Auzisem numai de la alţii că e un loc minunat. Când am ajuns, însă, am fost dezamăgit: ruine, praf, paragină. Nu mai e ce-a fost odată…”
Povestea mea începe exact invers. Etatea mea fragedă nu imi permisese, desigur, să ajung prin Herculane în anii’90 când staţiunea încă ar mai fi fost înfloritoare; iar istorisiri de la alţii poate că am mai auzit, nu zic nu, însă recunosc, nu le-am acordat atenţie. Astfel încât, într-o vacanţă de vară, aproape întâmplător, am ajuns la Băile Herculane. Fără să fi avut vreun bagaj prea mare de cunoştinţe despre acea zonă, am început să o explorez, cum s-ar spune, de la zero.
Încă de la intrare în localitate am remarcat, desigur, relieful. Oraşul, să-i spunem deocamdată, este situat pe Valea Cernei, în Caraş-Severin, între Munţiii Mehedinţi şi Munţiii Cernei. Cât ai privi cu ochii vezi verdele culmilor pe-o parte şi pe alta cum stau ca nişte ziduri grele să adăpostească o comoară. Râul Cerna străbate în longitudine localitatea, de parcă ar vrea şi el sa-şi plimbe pretutindeni murmurul timid şi să spuna o poveste. O poveste care, din păcate, nu ştiu la câte urechi are să mai ajungă, căci stăzile Herculanelor sunt cam pustii…
Pe stânga străzii principale sunt mai întâi blocuri vechi, cenuşii, cu băncuţe ocupate de locatarii vârstanici ce mai stau la o taină în spatele floricelelor dichisite din grădină. Pe partea dreaptă câte o casă, un magazin, o brutărie. Gărduleţul vopsitîn roşu şi alb mai însufleţeşte parcă zona. Inaintând, trecem printre multele tarabe şi ne apropiem treptat de centrul istoric. Descoperim clădiri cu arhitectura aristocrată, statuete înfăţişând chipuri romane, tabule ridicate în cinstea zeilor şi a celor ce au ridicat staţiunea; dar nu înainte de a povesti despre gară…
Nu degeaba se spune că este cea mai frumoasă gară din România. Chiar să vii cu maşina în localitate şi tot trebuie să te duci să o vizitezi. E trecută bineînţeles pe lista monumentelor istorice. Atât de frumoasă, de elegantă şi bine aşezată încât mi-era şi greu să imi imaginez vreodată o forfotă, asemănătoare măcar cu cea din gara Bucureşti. În stil baroc, datând din 1880, decorate cu fresce ce reprezentau mitologiile romane, cu stâlpi puternici ţinând cu mândrie povara unei asemeni frumuseţi şi-un ceas mare de lemn, semnat Paul Garnier, care spre suprinderea mea, încă mergea. Şi mergea bine. Parcă era dovada încăpăţânării că ei sunt încă aici, că Herculane nu încetează să existe.
Urmează o clădire lungă cu tencuiala scorojită, ferestre înalte cu sticla mată – reuşind să împiedice destul de bine vederea înăuntru – pe-alocuri sparte, dar ironic, din termopan. Se pare că cineva a avut “bunăvoinţa” de a face o gaură într-una dintre uşi, numa’ buna să te poţi strecura pe-acolo în interiorul clădirii. Şi am intrat… Un culoar lung, cu zeci de camaruţe de-o parte şi de alta. Clădirea aceea reprezintă de fapt Băile Neptun. Construită din 1886, a funcţionat mult-mult timp ca principalul complex de băi sulfuroase cu apă termală de la izvoarele cu acelaşi nume. Astăzi este proprietate privată a omului de afaceri Verbiţchi Valeriu. Starea era întradevăr deplorabilă, însă un exerciţiu de imaginaţie te lasă să vezi minunaţia şi grandoarea a ceea ce a fost acolo odată. Singura care se păstrase cât de cât era sala principală, o încăpere spaţioasă cu o minunată fântână situată în centru. Picturile, sculptura, minuţiozitatea cu care toate erau lucrate… te lăsau mut de uimire. Spre bucuria noastră, interiorul cupolei, aproape intact, încă păstra culorile vii şi detaliile cu care a fost încondeiat.
Vila Elisabeta spune o altă poveste frumoasă. Clădirea a fost înfiinţată în numele împăratesei Austro-Ungare, servindu-i că reşedinţa în vacanţe. I-a găzduit de asemenea pe cei trei împăraţi Franţ-Josef, Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României, în sala de bal, celebrând inaugurarea canalului navigabil Porţile de Fier. Ulterior construcţia a adăpostit biblioteca locală, casa de cultură şi o farmacie. Degradările însă şi-au spus cuvânt şi de această dată şi a tras dupa ea un ordin de reabilitare.
Pe lista vestigiilor ce nu pot fi trecute cu vederea se afla şi fostul Spital pentru trupă şi subofiţeri, Pavilionul nr.5. datând încă din 1810, deteriorarea acestuia s-a remarcat şi aici astfel încât s-a pornit punerea pe picioare. Câteva din cele menţionate mai sus, alături de alte câteva hoteluri importante se află sub proprietatae aceleiaşi persoane, Verbiţchi Valeriu. Spre încăntarea noastră putem observa parte din ele acoperite de copertine imense ce anunţa lucrări de reabilitare. Să vedem şi pentru cât timp, mă gândesc.
Totuşi, curiozitatea generată de străzile pustii m-a impins să ma opresc în dreptul uneia dintre băncuţele despre care vorbeam mai devreme. Doi localnici, aş spune chiar un cuplu bătrân, şedeau acolo, cu trupurile obosite dar cu mărgele în priviri, cu haine modeste şi chipuri atinse de timp şi de vânt. Câte trebuie să fi văzut ochii aceia şi câte să le fi auzit urechile! Mă încumet să curm tăcerea şi, timid, salut şi întreb de ce e aşa pustiu oraşul. Parcă fără nici un pic de uimire, de parcă oricum se aşepta la o intervenţie din partea mea, bătrânul imi zice:
“-Acum e pustiu, altă dată vuia lumea pe-aici… De ce nu mai e nimeni? Că s-a ales praful de tot şi de toate…
– Cum aşa? insist.
– Domnişoară, staţiunea asta a fost cândva renumită, de veneau din toata ţara şi de peste hotare şi se tratau aici. Da’ au furat totul şi s-a dus pe apa sâmbetei… Cine să mai vină şi ce să mai facă aici? Cad clădirile cu totul”, încheie cu un chicotit în semn de haz de necaz.
– Ei, dar am mai văzut, aşa, turişti…”
La care intervine femeia:
“-Mai sunt, nu zicem nu, dar sunt puţini… Hotelurile nu mai sunt acoperite nici pe sfert. Başca vine şi se cazează oricine. Păi înainte, ehe, dacă nu erai printre ăi mai mari iţi trebuiau pile ca să te primească. Acolo, sus la Hotel Roman, era lux… Acum’… Dumnezeu cu mila.
– Ei lasă, femeie, că de-abia te primeşte fără probleme… Nu toată lumea are legături”, işi sfârşeşte intervenţia râzând.
Vedeam totuşi în spatele zâmbetelor amabile o părere de rău, o poveste nespusă dar grea care parcă le îngreuna sufletele. Eu mă gândeam aşa… Venisem aici fără să fi avut deja o părere formată. Eu am văzut cum se înalţă ruinele în faţa mea şi prin ruine am descoperit un loc dumnezeiesc. Chiar şi printre zidurile macinate, acoperişurile fragede şi geamurile sparte; chiar şi prin colbul greu şi pânzele de păianjen devenite de-a dreptul învelişuri opace; chiar şi-asa, mai departe de toate acestea simţeai încă romanitatea emanată prin toţi porii. Arhitectura deosebită, sculpturi înnobilate cu migala frunţii şi-ale degetelor, pereţi inalţi de zece metri pictaţi manual centrimetru cu centrimetru… Era suficient să priveşti şi să te laşi puţin purtat de gând ca să ajungi într-o lume de-acum mii de ani. Într-o lume în care dăinuia spiritul măritului Hercules, fiul lui Zeus şi al Elenei. Da, acel Hercules, patronul izvoarelor termale, simbol al puterii şi al echilibrului între forţa fizică şi cea spirituală.
Bazele staţiunii au fost puse încă din 102 d.H. de împăratul Traian. Romanii au preluat cultul balnear de la greci şi l-au dezvoltat astfel încât staţiunea de pe Valea Cernei devenise unul dintre cele mai importante puncte de atracţie pentru aristocraţia Romei antice. Numele localitaţii vine de la cele şase statui ale lui Hercules ce au fost descoperite în zonă, o copie din bronz domnind în centrul staţiunii încă din 1874 şi devenind, după cum ştim cu totii, simbolul staţiunii. În anii 1700, sub domnia Imperiului Austriac, începe reconstrucţia Băilor Herculane, cu băi moderne, căi de acces şi numeroase edificii pe care le ştim noi astăzi. De-a lungul timpului, staţiunea a fost vizitată de numeroase personalitaţi. Se dusese vestea de la Împăratul Austriei că Herculane ar fi fost cea mai frumoasă staţiune de pe continent. Nici Împărateasa Elisabeta – cunoscută împotriva voinţei ei şi ca Prinţesa Sissi – nu se lăsa mai prejos. Fugea de la Viena ori de câte ori avea ocazia şi venea în acest paradis al nostru, la Herculane. Aici işi regăsea liniştea, aici se relaxa, călătorea, scria poezii…
Dar acum să ne intoarcem în zilele noastre. Băile Herculane, 2015. Staţiunea aceea pe care toată lumea o ridica în slăvi în urma cu mulţi ani. Cu 15 izvoare cu ape minerale şi termale considerate daruri ale zeilor, locul în care oamenii mergeau bolnavi şi se întorceau sănătoşi, işi vindecau trupul şi sufletul, vindecau afecţiuni reumatice, nervoase, nutriţionale şi mai cine ştie câte… A rămas o ruină. În anii ’90 staţiunea încă era infloritoare, ne povestesc vârstnicii. Ce s-a întamplat după? Primarul oraşului, Nicuşor Vasilescu, susţine că degradarea staţiunii ar fi început în 2001, odată cu dispoziţia ministrului turismului de la vremea respectivă, Dan Matei Agathon, de a privatiza aproape întreaga staţiune , centrul istoric, marile hoteluri şi bazele de tratament. Astfel, omul de afaceri Iosif Armaş- pe-atunci şi coleg de partid cu ministrul – a cumpărat 60% dîn acţiunile S.C. Hercules SA. În ciuda promisiunilor de a investi în staţiune circa 35 de milioane de dolari, singura modificare pe care a suferit-o staţiunea a fost degradarea constantă. Câteva dintre hoteluri au mai scăpat de sub mâna acestuia după ce au reprezentat garanţia unor împrumuturi pe care domnul Armaş nu le-a mai achitat. Astfel, au putut fi recumpărate de alte persone care au investit sume considerabile şi le-au pus pe picioare. Restul, însă, nu au fost salvate. Cândva se punea problema de includerea staţiunii în patrimoniul UNESCO, dar a rămas doar un plan. Lanţul privatizărilor a continuat: terenurile erau preluate mereu de oameni care nu au fost interesaţi să facă turism.
Ironic, însuşi primarul care în urmă cu ani buni arunca vina paraginii pe Iosif Armaş, însuşi dumnealui în urmă cu o lună a fost anchetat de DNA pentru schimburi de imobiliare subevaluate şi tranzacţii frauduloase. Acesta se declară nevinovat şi spune că totul este făcut în favoarea cetăţenilor şi că singura modalitate de a evita intrarea în insolvenţă este valorificarea terenurilor care oricum de ani buni nu au produs nimic. Cu toate acestea, la scurt timp de la sesizare, Parchetul Înaltei Curţi De Casaţie şi Justiţie a emis următorul comunicat: “În referatul cu propunere de arestare întocmit de procurori s-a reţinut faptul că inculpaţii, în calitate de funcţionari ai Primăriei Băile Herculane, primar şi secretar, au înstrăinat, la preţuri subevaluate şi fără respectarea prevederilor legale, mai multe imobile aparţinând oraşului Băile Herculane”. Bineînţeles, arestul la domiciliu a condus la suspendarea lui Nicuşor Vasilescu din funcţia de primar.
Ca o noua speranţă, în urmă cu un an se organiza o Conferinţă Naţională “Băile Herculane, mai mult decat apă” , organizată de câţiva tineri inimoşi, fondatori ai Asociaţiei Neguvernamentale PRO TURISM HERCULANE. S-au reunit acolo idei, informaţii, oameni cu valoroase experienţe şi s-a promis punerea pe picioare a staţiunii. Este adevărat, cu o floare nu se face primăvara, însă orice iniţiativă este bine venită şi privită cu ochi buni. De la căderea comunismului, generaţiile ce au venit ne-au dezamăgit treptat. Oamenii spun că nu s-a dorit altceva decât propriul interes financiar, că privatizările, legile permisive şi autorităţile indiferente au dus la o degradare nedreaptă, că s-a furat în 25 de ani cât s-a construit în două mii şi că, mai cred unii, cei răi vor fi pedepsiţi. Nu avem de unde să ştim… Doar viitorul işi va spune cuvântul.
