În timp ce America votează, ceea ce se poate spune despre această campanie spinoasă e că a fost periculos de detașată de adevăratele probleme cu care se va confrunta învingătorul. Manualul democrației americane prevede că alegerile, prin expunerea diferențelor de puncte de vedere și valori, fac guvernarea mai ușoară prin demonstrarea poziției opiniei publice. Rezultatul este un „mandat” sau măcar un sentiment al direcției. Acest lucru rareori a fost adevărat în totalitate, însă prăpastia dintre teoria politică și realitate pare deosebit de pronunțată în 2012, scrie Robert J. Samuelson în Washington Post.
Pentru a pune punctul pe i: problemele cu care se confruntă Statele Unite sunt în primul rând de ordin economic. E o amenințare triplă pentru o dezvoltare economică mai puternică. Prima își are originea în moștenirea crizei financiare din 2007-09, care a determinat familiile și companiile să se îndatoreze și, mai important de atât, le-a făcut să cheltuie mai prudent. A doua este populația îmbătrânită care paralizează expansiunea forței de muncă. În ultimul rând, deficitele cronice – provocate tot mai mult de o creștere bruscă de beneficii promise – implică reduceri de cheltuieli și/sau creșterea impozitului, ceea ce ar putea încetini dezvoltarea economică.
Prosperitatea și legitimitatea politică se hrănesc una pe cealaltă. Când oamenii cred că le merge bine, au mai multă încredere în liderii lor. Este valabil și invers. Chiar înainte de criza financiară, economia Statelor Unite decelera. Din 1991 până în 2001, creșterea era în medie de 3,2% pe an; din 2002 în 2011, ritmul a scăzut la 2.3%. Atunci când economia încetinește, crește competiția pentru resursele deficitare. Salariile și veniturile suplimentare concurează cu profitul. Armele concurează cu pâinea. Toate grupurile se opun creșterii impozitului.
O întrebare esențială a vremurilor noastre este felul în care democrația face față performanței economice scăzute. Nu e vorba doar de cea americană. Europa și Japonia – adică cea mai mare parte a restului lumii dezvoltate – se confruntă și ele cu societăți îmbătrânite, guverne supra-angajate și dezvoltare încetinită. Într-adevăr, presiunile în alte zone sunt mai puternice. În Europa, sunt augmentate de criza euro. Rata de șomaj din zona euro este de 11,6%. Până în 2050, se anticipează că populația Japoniei în vârstă de 65 de ani sau mai mult va atinge 40% din total.
Pentru americani, caracterul global al provocării politice înseamnă că ne putem baza pe cererea mare din partea Europei și Japoniei – cumpărători de 27% din exporturile Statelor Unite în 2011 -pentru o dezvoltare mai rapidă. Exact opusul: slăbiciunea lor amenință să ne slăbească și pe noi.
În general, ce trebuie făcut este clar. Guvernul trebuie să adopte politici pro-dezvoltare care ar putea amortiza – nu poate da înapoi – procesul de încetinire economică. În același timp, trebuie să strunească unele beneficii și să găsească soluții pentru a plăti pentru rest. Împreună, acești pași ar putea limita competiția pentru resursele deficitare. Însă bineînțeles, nu există un consens în punerea în practică a acestor vaste generalități. Într-o lume mai bună, campania s-ar fi concentrat pe idei contradictorii pentru a face acest lucru.
Nu s-a întâmplat așa. O carte de campanie ar putea fi intitulată „Profiluri în Promptitudine”. Pentru a câștiga, președintele Obama și Mitt Romney au fost deopotrivă dispuşi să spună aproape orice, indiferent cât de încâlcit sau ambiguu ar fi fost. Campania Obama s-a angajat în asasinarea personajelor. Dacă Romney ar putea trece drept capitalist cu sânge rece, indiferent la nevoile americanului de rând, campania ar fi fost încheiată. Promisiunile lui Romney au uimit mulți observatori, inclusiv pe mine, ca fiind adesea inconsecvente sau nerealiste: tăierea impozitelor; reducerea cheltuielilor federale cu 20% din economie; echilibrarea bugetului; creșterea investițiilor de apărare (deasupra lui Obama); crearea a 12 milioane de locuri de muncă. Erau câteva detalii.
Ca să fie siguri, diferenţele de perspective filozofice sunt clare. Romney este pro-afaceri, Obama este pro-guvern. Şi au răsărit câteva zone în care erau în acord: dezvoltarea rezervelor cu resurse de gaz, de exemplu. Dar, în principiu, Obama şi Romney s-au eschivat de la întrebările fundamentale pentru viitorul nostru economic. Cât de mult de va extinde guvernul? Oare un guvern mai extins va penaliza creşterea economică? Cât de mult vor fi afectate alte programe de politicile sociale în sprijinul seniorilor? Cum poate fi controlat bugetul destinat sistemului medical (care constituie un sfert din cheltuielile federale)? Cum trebuie programate schimbările pentru a minimiza punerea în pericol a recuperării?
Deşi întrebările cele mai urgente se referă la buget şi la economie, consecinţele fundamentale sunt sociale şi geopolitice. Prosperitatea – mai mult sau mai puţin – afectează mândria, încrederea, capacitatea americanilor de a susţine forţele militare şi dorinţa lor de a fi o putere globală. Întrebările evitate de către candidaţi rămân. Vor reveni în prim-plan în curând, odată ce Casa Albă va fi confruntată cu „vârful fiscal” – reducerile de cheltuieli de aproximativ 500 de miliarde de dolari şi creşterea taxelor programate pentru începutul lui 2013 – şi cu nevoia de a creşte plafonul datoriei federale.
Câştigătorul alegerilor nu va primi sprijin în aceste chestiuni din partea opiniei publice. Campania nu a pregătit cetăţenii americani pentru dezbaterile şi alegerile ce îi aşteaptă. Mulţi s-ar putea simţi derutaţi sau trădaţi. Tăcerea lui Obama şi a lui Romney este în conformitate cu logica politică standard. Din cauză că problemele naţiunii nu pot fi rezolvate prin soluţii inofensive, cel mai sigur este să fie evitate. Francheţea ar fi atras după sine antipatia publică. Însă preţul pentru oportunismul politic ar putea fi plătit în scăderea încrederii populaţiei în instituţiile statului şi şanse crescute de a ajunge într-un punct mort.
