Fără discriminări onomastice şi fără paranoia, sufixul tradiţional „escu” parcă s-a transformat într-o terminaţiune fatidică pentru România, căci în ultimele decenii prea a fost purtat de ai noştri şefi de stat.
Oricât de primitivă ar fi credinţa în blesteme, acest „escu” pare că ne urmăreşte şi nu a fost descântat nici în vreo zi în care am participat la vot şi nici prin închinări la moaştele vreunui sfânt. Asta înseamnă că fie majoritatea cetăţenilor nu a ştampilat înţelept, fie enoriaşii nu au conştientizat persistenţa sufixului.
Originea unui ipotetic blestem este neclară, însă ar putea fi trasate câteva repere.
Elena Ceauşescu ar fi apelat la practicile vrăjitoarelor din Străuleşti, pentru a fi sigură că soţul îi este fidel, iar cetăţenii supuşi conducerii.
În ziua de Crăciun, înainte de a fi executat, Nicolae Ceauşescu ar fi blestemat poporul român.
Moartea sa, din mâna neamului, în zi de sărbătoare, ar fi blestemul produs de faptul că a dărâmat biserica şi a spitalul Brâncoveanu din Bucureşti, eveniment prezis şi scrijelit în piatră de către însăşi o urmaşă a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Dar dacă blestemul se întoarce asupra celui care îl invocă, iar Ceauşescu a fost blestemat de către o naţiune întreagă pentru sângele pe care l-a vârsat din cauza colectivizării şi a politicii pronataliste pe care a dus-o, înseamnă că vom avea de suferit până la al nouălea neam? Şi dacă chiar ne-a blestemat înainte de a fi împuşcat, nu ar trebui ca blestemele să se anuleze reciproc şi să trăim fericiţi cu toţii?
Aşadar, nu există blesteme din practici oculte, ci doar coincidenţe malefice.
Privind la retrospectiva preşedinţilor de după Revoluţie, „escu” parcă s-a transformat într-un fel de dinastie. Istoria recentă vorbeşte de la sine:
Anul 1990. Ion Iliescu câştigă alegerile prezidenţiale cu o majoritate zdrobitoare, pentru că lumea vrea schimbare şi merge la vot de dragul democraţiei declarate.
Anul 1996. Lumea iar vrea schimbare, iar Emil Constantinescu câştigă alegerile în favoarea lui Iliescu şi a lui Corneliu Vadim Tudor.
Anul 2000. Ion Iliescu se reîntoarce la Cotroceni, Aproape de oameni, împreună cu ei, însă doar la nivel de slogan.
Anul 2004. Vine la cârmă Traian Băsescu, după ce i-a lăsat cu buza umflată pe contracandidaţii săi, Adrian Năstase şi Theodor Stolojan. Ia naştere mitul Să trăiţi bine!
Anul 2009. Geoană ţopăie victorios pe micile ecrane, dar tot Băsescu rămâne la cârmă şi introduce moda flăcării violet.
Date fiind coincidenţele, probabil Dan Diaconescu s-a gândit că ar putea avea potenţial de preşedinte, doar îl are pe „escu”. Prin urmare, la finalul anului 2013, se visa deja în al doilea tur de scrutin, împotriva candidatului USL, Crin Antonescu.
Candidatul PDL, Cătălin Predoiu, nu îl are pe „escu” şi nici de o popularitate prea mare nu se bucură. Mihai Răzvan Ungureanu a fost desemnat încă de anul trecut candidatul la prezidenţiale al Forţei Civice, dar nici el nu îl are pe „escu”.
Orice previziune privind câştigătorul alegerilor prezinenţiale de anul acesta se poate transforma într-o mare cobeală, iar treaba cu bătutul în lemn, ca superstiţie pentru alungarea ghinionului, nu mai ţine. Totuşi, scăpăm de blestemul „escu” sau dăm de altul?
