Remus Pricopie, ministrul Educaţiei, a avut parte de o săptămână grea, iar oboseala şi-a spus cuvântul. “Am muncit 14 ore”, le-a spus el ulterior jurnaliştilor adunaţi, pasămite, pentru o conferinţă de presă. Ministrul însă nu a răspuns la întrebări, ci a susţinut o declaraţie şi a plecat, probabil supărat. Şi e normal să fie aşa, adică să nu răspundă la întrebări, doar funcţia îi permite.
Nu a fost însă mereu astfel, căci a avut şi el, cu siguranţă, o copilărie, a urmat o şcoală – ba chiar mai multe, a fost scos la tablă să recite lecţia şi a trecut, desigur, prin toate etapele vieţii academice. Acum, însă, fostul rector şi decan, doctor în Ştiinţe Politice a comis o eroare, una regretabilă, dar provocată de oboseală, de stres, de nervi, de examenul care a întors procurorii înapoi în şcoală, a dezbrăcat profesoarele de sutiene şi a încins minţile plăpânde ale tinerei generaţii. A uitat un acord – al subiectului cu predicatul, s-a poticnit pe ici, pe colo şi acum poporul exploatează situaţia.
Desigur, nu este vina sa. Spunem asta adesea despre elevii care, de la an la an, se pare că lasă în urma lor şiraguri de perle, de ce nu am găsi şi acum o scuză? Nu e vina lui. Sistemul e de vină.
Te întrebi, văzând CV-ul bogat al ministrului, dichisit cu cercetări în limbi străine şi cursuri la ilustre universităţi de peste hotare, dacă nu cumva jurnaliştii au comis greşeala, căci au uitat să îi pună întrebarea de bază: care este limba sa maternă?
Dacă nu este limba română, se explică. Oboseala, prea multe ore de lucru nu scuză însă nimic, decât dacă lucrezi într-un domeniu în care, să spunem, nu ai nevoie de prea multă şcoală. Altfel, după ore de muncă în care nu eşti nici mai mult, nici mai puţin decât ministrul Educaţiei, ar trebui ca aura de intelectual să strălucească glorios deasupra capului, iar limba română să rămână teafără.
In loc de asta, însă, ne-am ales cu: “Nu a existat subiecte pe pagina de Internet, a existat decât un mesaj” . Aşteptăm, cu sufletul la gură, ziua în care ministerul Educaţiei va anunţa că a încheiat un acord istoric: al subiectului cu predicatul.
Greu de explicat a fost, de altfel, şi pleonasmul pleonastic şi deosebit de plastic al ministrului Apărării, care a încercat, recent, să transmită ceva referitor la “trupurile neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi”. Cu siguranţă, exprimarea are toate şansele să intre în manuale, cu titlul de licenţă poetică, deşi nici Bacovia însuşi, în poeziile sale, nu ar fi îndrăznit să spere că ar fi putut transmite atât de mult cu atât de puţine cuvinte.
Revenind însă la vremea în care ministrul nostru răspundea la întrebări, gafele din ultimele zile ne fac să credem că procesul de evaluare se desfăşura după modelul redat excelent de Caragiale :
“Pedagogul: No! Ce-i grămakica?
Școlerul: Grămakica iaşte…
Pedagogul: No că-z ce iaște? Că-z doar nu iaște vun lucru mare.
Școlerul numai apoi se răculeje și răspunghe: Grămakica iaște o știință ghespre cum lucră limba și lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! Prostovane! (îi zic așe doară nu spre admonițiune, ci spre înghemn și încurajare).”
