Tragicul accident din Muntenegru, în urma căruia 18 români și-au pierdut viața și alți 29 sunt internați în spital, ne servește, pentru a nu știu câta oară, o nouă lecție de viață. În timp ce autoritățile române erau la o miuță, muntenegrenii și-au riscat viața pentru a salva românii din autocarul căzut în prăpastie.
Pe lângă lipsa de reacție și dezinteresul autorităților române, în evidență ies curajul și spiritul de sacrificiu al muntenegrenilor. Aceștia au intervenit rapid pentru a salva românii, au făcut coadă pentru a dona sânge, au făcut evidența victimelor. Asta pentru niște străini, pentru niște oameni total necunoscuți.
Încercați acum să răspundeți, sincer, la următoarea întrebare: câti dintre noi ar fi reacționat la fel dacă o situație similară s-ar fi petrecut în România? Crudul adevăr e că majoritatea ar fi trecut nepăsătoare, în grabă chiar, spunându-și sec: ce treabă am eu cu aștia? Ar fi scuipat în sân și ar fi răsuflat cu ușurare: ce bine că nu suntem noi în situația lor.
Ignorăm oameni aflați în agonie în fața noastră, ne îmbulzim, ne îmbrâncim, ne dăm în cap pentru un blid de sarmale. Oare chiar ne-am fi mobilizat precum muntenegrenii pentru a salva viețile unor străini?
În timp ce spitalul din Podgorița a publicat deja listele celor internați, autoritățile române se chinuie să obțină CNP-urile celor din autocar. În timp ce ministrul de externe se pregătește să se îndrepte spre Muntenegru, rudele persoanelor implicate în accident au pornit deja la drum pentru a afla mai multe informații. Autoritățile române și-au închis telefoanele. Nu știu mai nimic. Îi apostrofează pe cei care au tupeul de a-i deranja din jumatate în jumătate de oră pentru a afla ceva, orice despre mama, tatăl, fratele sau prietenul aflat în autocarul blestemat.
Informațiile vin de la cei care au scăpat din accident, în timp ce comunicatele autorităților nu spun nimic. Ministerul afacerilor externe reacționează prost, tardiv, mai mult de fațadă. “Celula de criză e la noi acasă” – pe lângă durere și spaimă, cuvintele reliefează perfect încetineala autorităților noastre. În era vitezei, românii se miscă precum melcul. Când informațiile se propagă cu repeziciune, cei de la MAE nu știu mai nimic.
Din nou străinii ne servesc o lecție de viață, de solidaritatate și de promptitudine. Românii ne servesc o (nouă!) lecție de incompetență, întârziere și bâlbe.
Notre respect, Muntenegru! O țară mică, o inimă mare!
