Mai există eroi în România?

Lecțiile de istorie abundă în personaje care, la un moment dat, au ținut în mâini soarta unui popor ori și-au asumat responsabilitatea, în clipa în care nimeni nu era dispus să o facă. Îi regăsim în muzee, în operele de artă, între paginile cărților, în documentare, în legendele care ne aprind imaginația și în poveștile desprinse, parcă, din altă lume.

I-am putea descoperi, însă, pe stradă? Ar putea fi erou trecătorul care ține în mâini un pahar din care își bea cafeaua, elevul care se îndreaptă către școală, vârstnicul care așteaptă să își plătească facturile sau vânzătoarea din supermarket? Ai spune că nu. Eroii au spiritul de sacrificiu în vene și nu sunt plămădiți din același aluat ca noi, ceilalți. În mod sigur, ar trebui să îi recunoaștem. Poate nu privim în direcția potrivită?

Impostorii

În discursurile pe care le auzim zilnic, în paginile ziarelor sau pe ecranul televizorului,  fiecare expert, analist, politician își asumă salvarea, propune soluții, dezbate probleme, oferă certitudini. Alții se împăunează cu realizări care, în cazul în care într-adevăr sunt reale, nu sunt niciodată rodul muncii unei singure persoane, ci al unei întregi echipe nevăzute. Apare drept erou cel carismatic, cel care “dă bine pe sticlă”, care mestecă vorbe și atacă inamicii doar la nivel declarativ. În ce privește luptele, vorbele au devenit mai ascuțite decât tăișul sabiei, iar țintele sunt, de preferat, cele mai vulnerabile.

Nimeni nu se mândrește cu impostorii. Nimeni nu îi place, dar cu toții îi ascultă, de cele mai multe ori pentru că nu au alte opțiuni. Și, în cele din urmă, îi acceptă. Pentru că se resemnează.

“Poate el va fi cel care ne va salva”, auzi vreun naiv spunând. “Poate”, ridici din umeri sceptic. Dar, în sinea ta, simți că eroii ar trebui să fie diferiți. Teoretic, ar trebui să apară când ai dat de necaz, să te apere și să te poarte departe de vârtejul dezlănțuit. Dar asta nu se întâmplă niciodată. Ajungi la concluzia tristă că eroii au dispărut. Martirii au pierit. Și pentru că sacrificiul și nefericirea par a fi în fișa postului unui erou, cine s-ar mai încumeta să preia o astfel de sarcină, când cu toții vânăm acel concept abstract numit “fericire” și despre care toți cercetătorii britanici ne asigură că există și că trebuie alimentat – de fapt, îndopat – după o rețetă prestabilită, în cinci pași?

Criza

Ca în orice poveste, pentru ca un erou să apară, trebuie să existe o situație de criză. Aproape că nu contează dacă problema intervine la nivel individual sau la nivelul unei națiuni. Dificultățile sunt cele care nasc eroi. Perioadelor negre din istorie ar trebui să le mulțumim pentru că au furnizat material didactic astăzi.

În toată lumea, statutul de erou este contestat, dar și dorit.

Maikel Nabil Sanad este un blogger egiptean și activist pentru drepturile omului. În timpul revoluției din țara sa, dar și după aceea, a publicat pe blogul personal mai multe articole în care denunța abuzurile regimului, motiv pentru care a fost persecutat. Duminică, 2 iunie, în cadrul unei conferințe care a avut loc în Germania, Nabil Sanad a întâlnit, după multă vreme, câțiva studenți egipteni care au avut ocazia să îi adreseze întrebări. O singură întrebare și un singur răspuns au sădit îndoiala în mințile celor prezenți. Este Maikel Nabil Sanad un erou ori s-a autoproclamat astfel?

Întrebarea a fost: “Ați documentat vreunul dintre articole deplasându-vă personal la fața locului?”

Răspunsul a fost, pur și simplu, “Nu”. Întrebările, dar și explicațiile au devenit de prisos. Soclul s-a clătinat.

În perioadele de criză, eroii sunt, de fapt, greu de recunoscut. De cele mai multe ori, li se acceptă acest statut după moarte.

În lumea întreagă, când fostul angajat CIA Edward Snowden a recunoscut că se află în spatele scurgerii de informații privind programul secret de supraveghere a cetățenilor PRISM, reacțiile au fost – cele mai multe dintre ele – unele de susținere. Responsabilitatea pe care Snowden și-a asumat-o, după cum a spus chiar el, în numele binelui suprem, a născut totuși semne de întrebare. Astfel de declarații, astfel de povești provoacă de regulă scepticism. Nu avem încredere, de fapt, că eroii ar mai putea exista. Sau suntem obișnuiți să arate diferit, să se poarte diferit, ceva din felul în care arată ori se comportă să ne inspire o putere supranaturală.

Mai sunt eroi în România?

Evident. Numai că poartă, cu toții, diferite uniforme. Sau sunt prea modești pentru a dori să fie recunoscuți. Lucrează în ONG-uri sau în școli, asistenții sociali care și-au făcut o misiune din a salva sufletele, medicii care încă respectă jurământul hipocratic, cercetătorii, toți cei despre care este prea puțin “șocant” sau “senzațional” să scrii, deși – la o privire mai atentă – să fii un profesor bun, corect, să stai la catedră și să câștigi puțin peste salariul minim pe economie este destul de șocant. De ce să nu îl acceptăm pe Năstase drept martir? De ce să nu consemneze istoria onorabila tentativă de sinucidere a acestuia, ridicată la rangul de harakiri?

În tot acest timp, oamenii de cultură ai țării, cercetătorii străluciți de peste hotare, personalități marcante sunt aproape necunoscute. Într-o țară în care cu toții au auzit despre Becali, dar prea puțini despre Brâncuși, de pildă, ce mai poți cere?

Problema nu este că eroii nu există, ci că nimeni nu îi observă pentru a le încredința responsabilități. Sau dacă o fac, preferă să culeagă laudele ulterior. Eroii noștri sunt anonimi. Iar anonimatul care îi acoperă este, poate, cea mai mare greșeală pe care o puteam face, ca popor. Pentru că îi ignorăm, îi privim cu scepticism, îi dăm deoparte. Avem nevoie de eroi, dar și ei au nevoie de noi.

O speranță

Speranța moare, nu-i așa, ultima. Sperăm în continuare că vom avea parte de mitici salvatori, că binele comun va prima în fața binelui individual, că poporul își va regăsi vocea.

Sperăm, la fel cum sperau și înaintașii noștri, acum sute de ani ori cu doar câteva decenii în urmă. Vrem ca istoria să ne menționeze, poate chiar să identifice oamenii extraordinari pe care îi uităm adesea ori pe care nu îi cunoaștem. Și ne dorim, mai mult decât orice, ca situațiile de criză să aibă măcar un sens, dacă nu pentru a naște martiri și salvatori, măcar pentru a servi drept lecții.

În 1972, Mircea Eliade scria în jurnalul său:

„Imi spun mereu, cu încăpățânare : toate încercările și umilințele prin care trece neamul românesc ar putea constitui prețul mutației spirituale care se va împlini mai târziu. Lucrul ăsta e adevărat pentru individ; mă încumet să cred că e adevărat și pentru națiuni.”