Oricât ar nega republicanii cu sorginți comuniste sau analiștii cu ochelari de cal, e vizibil un proiect monarhic în România. De câțiva ani buni, poate chiar din anii 2000, lideri politici, instituții românești sau organizații internaționale contribuie la creșterea profilului monarhiei pe scena publică din România. De la recepții finanțate cu generozitate de companii care vor să crească vânzările, la oameni politici care vor să se legitimeze, televiziuni care vor să facă rating, este o apetență în creștere pentru asocierea cu Casa Regală de România. De ce și pentru ce? E doar cool sau e ceva mai mult decât utilizarea electorală sau în scop de marketing comercial?
O serie de evenimente tragice, cum ar fi moartea spectaculoasă a Prințesei Poporului, cum sugestiv și deloc neîntâmplător anti-monarhic, o denumea premierul britanic Tony Blar în 1999, pe Prințesa Diana, altele fericite precum precum nunta prințului William, în 2011, cu Kate Middleton, toate au crescut atracția față de monarhie. Este indiscutabil și un efect al lumii în schimbare – de la transmisia BBC din Westminster Abbey, a nunții Prințesei Diana și a Prințul Charles, la transmisia pe tot globul și live pe internet, facebook și twitter a celeilalte nunți princiare din 2011 este o diferență majoră, mai ales de rating. Evenimentul din 1981 a fost unul în principal pentru Regatul Unit și Commonwealth – statele foste colonii britanice. În 2011, evenimentul a fost unul pentru întreaga planetă. Pentru că și prințesele plâng, s-a plâns în consecință, de emoție, în locuri diverse, de la China la America de Sud, Alaska și România. În noul context, nu doar soapy, ușor telenovelistic, ci și aproape uber cool, monarhia umanizată unifică oameni și audiențe de pe toate continentele. E la concurență doar cu proiecția președintelui Americii, un la fel de sexy simbol al puterii, dar în scădere în atractivitate pentru că în multe zone, președintele SUA nu mai simbolizează altceva decât dominație și putere militarizată.
Așadar, trăim în satul global iar efuziunea de pe scena publică românească trebuie înțelească și într-un context al atractivității monarhiei britanice, superb proiectată către audiențe de pe toate continente.
De aceea nu trebuie să ne mire noua mare modă printre mondenii din oraș – recepțiile organizate de Prințul Radu. Sau subiectele inteligent împachetate de acesta în parteneriate cu televiziuni ostile președintelui în funcție – de la pregătirile de protocol la trenul regal care aleargă pe dealurile țării filmat în mișcare de carele de reportaj ale Antena3.
Dar englezii au o vorbă “all that glitters is not gold”, “nu tot ce strălucește e prețios”. Prea multe asocieri dubioase în reconstrucția monarhiei în România. Prea mult marketing, prea mult e vorba de bani. Prea multă instrumentare politică a monarhiei. E drept că și președintele în funcție și mulți din colaboratorii săi apropiați, precum Emil Boc, au ratat multe momente în care puteau să apere Republica cu inteligență. Nu costa nimic să fii mai înțelept când liberalii l-au invitat pe Regele Mihai să vorbească națiunii din Parlament la împlinirea a 90 de ani. Așa cum inspirat nota jurnalistul Dan Tăpălagă, în 2011, “sabotorii momentului regal au obținut efectul contrar: au fost mai prezenți decât și-ar fi dorit și au ieșit mai prost decât și-au propus inamicii lor”. Și totuși, ajungem la fondul problemei? Dincolo de marketing și politizare, un proiect monarhic pentru ce? O analiză sumară ne duce destul de rapid către concluzia că fiecare vede în monarhie soluția pentru a rezolva o problemă particulară. Alina Mungiu-Pippidi, spre exemplu, în editorialul “La ce-ar fi bun un rege”, vedere în monarhia constituțională singura șansă pentru un stat de drept pe termen lung, nedependent de vremea politică de la București: „alternativa ca să nu ajungem să avem procurori generali direct numiți de la Bruxelles (deși s-ar putea ca poporul să nu aibă nimic împotriva) ar fi o monarhie constituțională…”. O altă perspectivă larg împărtășită a reapărut pe fondul încercării de demitere a lui Traian Băsescu. Ruxandra Paul, în editorialul România după referendum, din 24 iulie 2012, ajungea la concluzia că bilanţul bătăliei pentru Preşedinţie este mult prea greu: “ Pierdere de imagine pentru România (deşi nu s-ar fi zis că, în această privinţă, România ar fi avut cum să cadă mult mai jos), deprecierea leului, instabilitate instituţională, probleme în ceea ce priveşte securitatea României în forma ei actuală, probleme de integrare europeană, situaţie foarte grea în economie, iată necazuri care nu vor lua sfârşit imediat după referendum, o dată cu intrarea în noua săptămână. Cine îşi face asemenea iluzii va avea mari deziluzii. Ne mai rămâne o soluţie, MONARHIA, dar fie suntem orbi, fie avem interesul să ne prefacem a nu vedea şansa noastră. Vă daţi seama că, dacă aveam un rege în fruntea ţării, tot acest catastrofal scandal nu ar fi avut loc?”, încheie cu speranță Ruxandra Paul.
Problema cu toate aceste perspective este că nu se referă la vreaun proiect național. Să ne înțelegem, monarhia nu poate fi un obiectiv în sine. Nici o soluție miraculoasă pentru o justiție mai bună.Și nici nu se poate reveni la monarhie doar pentru că la București clasa politică are probleme de comportament.
Singurul depozitar al unei viziuni politice despre monarhie în România rămâne Partidul Național Liberal, dar nu în totalitatea sa și nici într-o formă coerentă. Călin Popescu Tăriceanu pare a fi singurul susținător de cursă lungă al proiectului monarhic, urmat de Crin Antonescu, care ocazional, reamintește românilor ale căror voturi la președinție le caută, că monarhia ar fi totuși, o soluție mai bună la el însuși.
Unde greșesc toți, analiști și politicieni, e că apreciază monarhia ca soluție pentru rezolvarea unei probleme de moment. Scapă din vedere că pentru a fi cu adevărat credibil, nu România trebuie ancorată într-un proiect monarhic, ci proiectul monarhic trebuie ancorat de interesele României.
Pentru a reuși, șansa proiectului, prin Prințul Nicolae sau un alt membru al Casei Regale, este să fie nedisimulat și în integralitatea lui, în interes național. Un nou proiect național după îndeplinirea celor două majore – aderarea la NATO și Uniunea Europeană. În lipsa unui nou proiect național, monarhia de vitrină va fi doar un instrument de influență și jocuri politice pentru unii sau o incredibilă mașină de făcut bani pentru alții.
