Criza fiscală din zona euro amplifică sentimentele separatiste în unele dintre ţările membre UE, cel mai recent exemplu întâlnindu-se în Catalonia, în Spania, potrivit unei analize Business Monitor International (BMI). Alte regiuni în care se resimt impulsurile separatiste includ Flandra, în Belgia, şi Scoţia, în Marea Britanie. Cu toate că posibilitatea obţinerii independenţei rămâne scăzută, orice regiune din Europa de Vest cu tendinţe secesioniste poate încuraja acţiuni similare în Europa de Est, unde riscul apariţiei unor revolte sociale este mult mai ridicat.

Deşi, în mod cert, criza fiscală şi cea a datoriilor accentuează tensiunile între statele membre bogate şi cele mai sărace, se poate observa din ce în ce mai clar cum criza europeană determină sentimente separatiste puternice în regiunile din interiorul statelor membre ale UE.

Multe dintre statele Uniunii Europene cuprind regiuni cu identităţi culturale, lingvistice, sau economice distincte, ce manifestă tendinţe separatiste de diferite intensităţi. Aceste regiuni includ Catalonia şi Ţara Bascilor în Spania; Scoţia şi Ţara Galilor în Marea Britane; Flandra în Belgia; şi Italia de Nord. Chiar şi în urmă cu un deceniu, când condiţiile economice globale erau bune, spiritul separatist era pe cale să izbucnească. Climatul economic fiind, în prezent, mult mai sumbru, forţele separatiste profită de aceste circumstanţe pentru a-şi exprima convingerea că regiunile lor s-ar descurca mai bine pe cont propriu.

Catalonia şi Scoţia – în prima linie

Atenţia noastră se îndreaptă către Catalonia. Regiune din nord-estul Spaniei având capitala la Barcelona, Catalonia are propria ei limbă şi este mai prosperă decât restul ţării, generând 19% din PIB-ul Spaniei şi furnizând 21% din nivelul taxelor colectate de guvernul central cu doar 16% din populaţia Spaniei. Vor avea loc alegeri legislative pe 25 noiembrie, iar partidele separatiste sunt favorite. Preşedintele regional Arthur Mas promite, deocamdată, să organizeze un referendum pe tema independenţei la scurt timp după alegeri. Toate acestea vin imediat după succesul grupurilor pro-independenţă avut la alegerile din Ţara Bascilor, pe 21 octombrie. De fapt, problematica bascilor este cu atât mai delicată decât cea a Cataloniei, cu cât prezenţa lor pe ambele părţi ale graniţei franco-spaniole ar implica, de asemenea, revendicarea teritoriului francez de către eventualul stat nou.

În acelaşi timp, Prim Ministrul Scoţiei, Alex Salmond, se ocupă cu pregătirile pentru organizarea unui referendum pe tema independenţei în anul 2014, an în care se celebrează cea de-a 700-a aniversare a Bătăliei de la Bannonckburn, scondată cu victoria scoţiană împotriva armatei britanice. Cazul scoţian este într-o anumită măsură diferit de exemplul catalan, întrucât efectele crizei financiare asupra Marii Britanii nu au fost atât de grave precum cele resimţite de Spania, iar direcţia fluxului fiscal este puternic contestată, partizanii independenţei Scoţiei susţinând că petrolul de pe teritoriul Mării Nordului este o resursă scoţiană, şi nu una britanică. Salmond a promovat ideea independenţei de-a lungul anilor şi, în ciuda faptului că sondajele de opinie arată că numai 30-35% dintre scoţieni sprijină independenţa, el speră ca emoţiile ce vor izvorî la aniversarea evenimentului de la Bannockburn şi promisiunea unui sistem de măsuri economice mai bun vor atrage de partea sa alegătorii. Cu toate acestea, considerăm că această încercare are slabe şanse de reuşită şi estimăm o probabilitate de numai 10% pentru votul în favoarea independenţei.

Referendumul pentru independenţă poate fi un test major pentru UE

Deşi nu există nicio legătură directă între referendumurile din Catalonia şi Scoţia, este de presupus că votul care va ieşi primul îl poate influenţa pe celălalt. Spre exemplu, dacă scoţienii vor rămâne pe cont propriu, ei ar putea însufleţi sentimentul catalan, şi invers. Separatiştii din ambele regiuni vor urmări cu atenţie să vadă dacă noilor state independente li se va permite să rămână în Uniunea Europeană sau dacă vor fi nevoite să obţină din nou calitatea de stat membru UE, ceea ce ar implica negocieri extinse. Dacă o Catalonie independentă ar trebui să aplice pentru aderare, Spania ar putea opune veto în mod realist, dacă cea din urmă ar considera secesiunea ilegală.

În plus, este de asemenea probabil ca guvernele centrale din Madrid sau Londra să nu reacţioneze într-o manieră similară la votul separatist legitimat. Guvernul britanic sprijină cu reţineri referendumul scoţian şi este greu de crezut că vor fi folosite forţele militare pentru împiedicarea înfăptuirii secesiunii scoţiene. Prin comparaţie, guvernul spaniol susţine că este ilegală organizarea unui referendum privind independenţa Cataloniei şi, deşi nu se ştie dacă ar apela la forţe armate în sprijinul guvernului, ar izbucni o criză constituţională. Am putea asista la o distanţare diplomatică între Madrid şi Catalonia, cea din urmă putând cere sprijinul politic al Uniunii Europene. Astfel, UE ar fi pusă în situaţia extrem de dificilă de a susţine separarea parţială a unui stat membru. Chiar dacă această situaţie ar fi aprobată la Bruxelles, ea ar putea declanşa reacţii negative în cadrul altor state membre.

Şi Belgia se confruntă cu riscul secesiunii în Flandra

În Belgia, regiunea mai înstărită Flandra, vorbitoare de limbă olandeză, militează pentru separarea de regiunea volonă, vorbitoare de limbă franceză, comunităţii flamande neconvenindu-i să subvenţioneze cea din urmă regiune. Când şi când în ultimii ani, Belgia s-a confruntat cu criza politică şi a întâmpinat probleme în formarea guvernelor federale. Pe 14 octombrie 2012, Bart de Wever, liderul partidului Noua Alianţă Flamandă (N-VA), care este adeptul unei separări graduale, a câştigat primăria oraşului Antwerp, al doilea cel mai mare oraş al Belgiei. Partidul său a câştigat cele mai multe voturi în trei dintre cele cinci provincii flamande. Deşi nu este clar dacă Flandra va ajunge să se separe, atenţionăm asupra faptului că o divizare a Belgiei va fi în mod special un semn negativ pentru unitatea europeană, de vreme ce scaunul puterii în cadrul Uniunii Europene se află la Bruxelles, iar Belgia a făcut parte din nucleul Uniunii de la înfiinţarea acesteia.

Criza economică a accelerat prăbuşirea Iugoslaviei

Fenomenul la care asistăm nu este nou. Deşi căderea Iugoslaviei a fost, în general, atribuită unor „duşmănii etnice, străvechi”, avem de-a face cu o simplificare excesivă. În timpul anilor 1980, Iugoslavia a trecut printr-o criză economică severă care a condus la creşterea datoriei externe, hiperinflaţie, o rată foarte mare a şomajului, şi la un declin economic extrem, toate acestea ducând la creşterea sentimentului naţionalist şi a popularităţii partidelor extremiste. În acest context, republicile cu o economie mai avansată, cum ar fi Croaţia şi Slovenia, au refuzat să mai subvenţioneze republici mai sărace precum Bosnia, Serbia şi Macedonia. Reînvierea naţionalismului care fusese multă vreme înăbuşit a fost cu atât mai puternică odată cu declanşarea crizei economice şi a determinat Croaţia şi Slovenia să decidă că soarta statelor putea fi mai bună în afara Iugoslaviei, astfel că au părăsit federaţia în 1991. Slovenia, fiind foarte omogenă, a putut părăsi Iugoslavia paşnic, dar Croaţia a fost nevoită să intre în război din cauză că minoritatea sârbă extrem de semnificativă a vrut să rămână în linie cu Belgradul (care o şi înarma şi susţinea).

Criza financiară din Asia aproape a distrus Indonezia

Şi în Indonezia, colapsul economic din 1997-1998 a activat un val de sentimente separatiste de la un capăt la altul al imensului arhipelag; regiunile periferice cum ar fi Aceh şi Papua au ajuns să considere că insula centrală Java le exploata resursele naturale şi nu le transfera suficient profit pentru economiile locale. Au avut loc interacţiuni violente considerabile între majoritatea musulmană şi minoritatea creştină, şi între indonezieni şi comunitatea etnică chineză, care domina afacerile cheie în economia ţării. Într-o etapă a conflictelor, la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000, părea că din teritoriul Indoneziei se vor desprinde câteva state noi. Ulterior, numai unul – Timorul de Est – s-a putut separa. În cele din urmă, restul regiunilor separatiste au fost supuse de către forţele armate indoneze.

Deşi Spania, Marea Britanie şi Belgia sunt mult mai mature din punct de vedere politic şi economic decât erau Iugoslavia sau Indonezia în anii 1990, întâmpină acelaşi tip de probleme creat de forţele separatismului, instigat de forţele economice.

Separatismul occidental poate încuraja Estul

Dacă separatiştii catalani, scoţieni, sau flamanzi vor avea succes, noile state independente ar putea complica semnificativ criza zonei euro, pentru că ar da naştere cu siguranţă unor negocieri extinse cu privire la datoria naţională şi la avere. Le-ar putea da şi un nou avânt regiunilor separatiste din restul Europei, cum ar fi Transnistria în Moldova, Republika Srpska în Bosnia, regiunea din nordul Kosovo-ului dominată de sârbi, vestul Macedoniei dominat de albanezi, Transilvania în România şi vestul Ucrainei.

Până la urmă ar fi mult mai dificil pentru marile puteri ale Europei să insiste, pe de-o parte, asupra sfinţeniei graniţelor naţionale în Europa de Est şi să accepte, pe de altă parte, crearea unor noi state în Europa de Vest. Asemenea standarde duble ar submina influenţa Uniunii Europene – oricum diminuată – asupra Europei de Est (vezi 24 august 2012, “EU Losing Influence In Emerging Europe”). Mai mult, o separare în Moldova şi în Balcani este puţin probabil să se petreacă fără violenţe. Invazia Rusiei în Georgia în 2008 pentru acordarea de sprijin în procesul de secesiune pentru Osetia de Sud şi Abhazia sugerează un eventual sprijin din partea Kremlinului pentru o separare de jure a Transnistriei de Moldova. Între timp, tensiunile etnice mocnesc în Balcani. În ansamblu, miza este mare.