România nu a fost întotdeauna țara maidanezilor omorâți. A fost țara pelicanilor mutilați pentru o cinzeacă de votcă. A fost țara castorilor mâncați inclusiv în zilele de dezlegare la pește. Sau a viperelor capturate din natură și mutate în apartamentele unor „oameni de afaceri” care nu au vândut nici măcar o picătură de venin. A fost țara focilor, țara zăganului, dar și țara dropiei. Eu mi-am trăit copilăria în țara pisicilor arse de vii în cazanul cu smoală și a guguștiucilor omorâți degeaba cu praștii improvizate.
Nu mă miră, deci, înverșunarea cu care vrem să ucidem maidanezi. Dimpotrivă, o găsesc foarte românească. Ce mă înspăimântă este diversitatea metodelor. Picioarele de pelican prezentate la raport, în timp ce păsările agonizau într-o baltă de sânge, ultimele dropii asasinate cu ciomege și pietre sau peștii omorâți cu dinamită reprezintă o epocă apusă, primitivă. Acum înlocuim zahărul cu xylitol în rețete de patiserie sau preparăm cârnați cu sticlă pisată. Folosim pistoale de împușcat cuie sau turnăm antigel în lapte. Băgăm în bucăți de slănină ace de pescuit, vârfuri de bold, piuneze sau solzi de sodă caustică. Punem ciment cu uscare rapidă în pâine. Warfarina, furadan, stricnină sau fendonă. Domestos, somnifere sau aspirină. Există și rețete cu nicotină așa cum există și soluții bio: plante otrăvitoare sau semințe de ricin. Unii îi calcă fără milă cu mașina, alții îi ard de vii.
Cu siguranță că diversitatea acestor metode e strâns legată de cazurile triste de oameni mușcați sau omorâți de câinii vagabonzi. Și pisicile sunt omorâte, dar mai „simplu” decât maidanezii. Această violență are legatură și cu publicitatea excesivă făcută maidanezilor. Are legătură și cu banii care se învârt în jurul lor. Are legătură și cu zecile de ONG-uri care se ocupă de ei. Asaltul asupra maidanezilor poate fi comparat doar cu asaltul asupra peștilor, dar ONG-uri care să se ocupe de pești nu prea există. Peștii nu aduc bani, nu aduc voturi, nu cresc audiența.
Sturionii, dropiile, pelicanii, focile și castorii au legătură directă cu foamea ancestrală a românilor. Maidanezii, nu. Mai mult, vorbim despre o specie greu de încadrat. Nu este animal sălbatic, deci nu poate fi vânat în „sezon„. Nu este animal domestic, deci nu poate fi tăiat când ne e foame. Nu este nici animal de companie. Este un animal părăsit. Recent, UE a creat o nouă categorie pentru maidanezi: “animal domestic fără stăpân”. Legea îi protejează, dar legea nu se aplică. În doar două zile de căutat pe internet am numărat peste 100 de ani de pușcărie. Doar că bestiile care ucid fără discernământ maidanezi sau pisici sunt în continuare libere, deși locul lor ar fi după gratii sau la un spital de psihiatrie.
„Dacă un câine maidanez ți-ar mușca copilul, ai gândi altfel„. Aud foarte des acest argument. Copilul meu a fost mușcat de un maidanez. Am ajuns la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca. Apoi a urmat neplăcerea injecțiilor repetate la Institutul Matei Balș. Și din acest motiv nu-mi doresc câini care să umble liberi pe străzi, în parcuri sau pe câmpuri. Cum nu-mi doresc să umble liberi nici oamenii care cumpără ilegal furadan cu care otrăvesc câini, pisici, capre, oi, vaci, rațe sălbatice etc. Nu mi-aș lăsa copilul singur în parc nici măcar 5 minute, dar cu atât mai puțin l-aș lăsa în compania unor dezaxați care ard câinii sau pisicile de vii. Escaladarea violenței în pofida legii și lipsa aproape totală de reacție a autorităților sunt lucruri mai grave decât existența câinilor maidanezi. Mai ales că disprețul acesta față de lege, atât al criminalilor, cât și al autorităților, ne îndepărtează și mai mult de ceea ce ne dorim cu toții: străzi și parcuri sigure.
