Portugalia – învăluită în mister, o țară despre care, mult timp, am știut prea puțin. O țară pe care am descoperit-o întâi prin Eliade, prin “Jurnalul portughez” și “Noaptea de Sânziene”. Apoi am cunoscut-o prin Camoes. Pe 10 iunie, e ziua lui Camoes. Și ziua națională a Portugaliei.
Portugalia se află “acolo unde se termină pământul și începe marea”. Pe lângă partea continentală, Portugalia mai cuprinde și două arhipelaguri, Madeira și Azore, care sunt mai apropiate de Africa decât de Europa. E o țară mică, care are însă o legătură puternică, profundă cu Oceanul. Se spune că Portugalia e țara marilor descoperiri geografice. Într-adevăr, fără exploratorii portughezi, precum Vasco da Gama, Bartolomeo Diaz, Cristofor Columb sau Fernando Magellan, multe tărâmuri ar fi rămas necunoscute pentru Europa un timp îndelungat. Perioada marilor exploratori a apus de foarte mult timp și portughezilor nu le-a mai rămas nimic spre a fi descoperit. Le-au rămas fostele colonii și mândria că limba lor este a cincea limbă vorbită în lume.
Și le-a mai rămas ceva: o legătură indestructibilă cu oceanul. Se vede în mersul lor, ușor legănat; un mers al oamenilor ce par a avea rău de uscat, după o viață întreagă petrecută pe mare. În Portugalia, se simt vibrațiile, se simte forța oceanului de care se leagă trecutul, prezentul și viitorul acestei țări.
În dezvoltarea Portugaliei, o contribuție importantă o are cultura arabă. De la mauri, portughezii au moștenit, acum mai bine de 500 de ani, azulejos. Azulejo reprezintă o placă subțire de ceramică, asemănătoare cu faianța, utilizată atât în arhitectura interioară, cât și în cea exterioară. În Portugalia, azulejos se întâlnesc peste tot: aplicate pe pereți, în piețe, în palate, în mănăstiri, în grădini. Acum, portughezii folosesc azulejos în case, la baie, la bucătărie, în holuri. Chiar și stațiile de metrou sunt decorate cu astfel de plăcuțe de ceramică. Culoarea predominantă este albastrul, iar temele redate sunt dintre cele mai diverse: episoade istorice, mari bătălii, teme religioase sau simple forme geometrice aplicate sub formă de covor. Fiecare temă decorativă este specifică unei epoci și se poate spune că prezintă într-un mod unic perioadele importante din istoria Portugaliei. Deși se întâlnesc și în alte țări, precum Olanda sau Spania, despre azulejos se poate afirma cu ușurință că reprezintă contribuția originală a culturii portugheze la cultura întregii lumi.
Ampreta arabilor asupra Portugaliei a fost una puternică. Și în fado, muzica tradițională a portughezilor, se regăsesc influențe din muzica maurilor. În Lisabona, există chiar și un muzeu al muzicii fado. Tradus în română, fado înseamnă destin, soartă, osândă. Prin fado, portughezii își cântă trecutul glorios, dorul de mare și viața sărăcăcioasă pe care o duc acum. Fado transmite tristețe, melancolie, jale, sentimente asociate în general termenului de saudade. Adică dor. Deși se spune că dorul românesc nu are corespondent în alte limbi, acest saudade al portughezilor este foarte apropiat ca sens de dorul românesc.
Se spune că portugheza se apropie cel mai mult de limba noastră. Însă nu doar limbile se aseamănă. Ci și culturile. Cultura tradițională portugheză se apropie cel mai mult de cultura noastră. Noi avem doina. Ei au fado. Ambele sunt creații tradiționale, construite în jurul aceluiași sentiment. Noi îi spunem dor. Portughezii îi spun saudade. Două cuvinte pentru care cu greu se pot găsi corespondente în alte limbi. Două culturi despărțite de peste 3000 de kilometri, dar care se aseamănă profund.
Capitala Portugaliei, Lisabona, e un oraș al constrastelor. E un oraș care intrigă. Un oraș în care luxul și sărăcia lucie se regăsesc deopotrivă. E un oraș în care urmele incendiului care a mistuit mare parte din clădirile sale, acum mai bine de 25 de ani, sunt încă vizibile. E un oraș în care lângă cocioabe sărăcăciose tronează clădiri impunătoare. Fațadele viu colorate, în culori tari, precum albastru sau roșu, sunt toate scorojite, din cauza vântului și a umezelii aduse de ocean. Nimeni nu se mai obosește acum să le refacă. Vântul și umezeala rod, rod încontinuu și erodează construcțiile, indiferent de măreția lor. Niciuna nu scapă perversității distrugătoare a oceanului.
Străzile din Lisabona sunt înguste și toate duc spre râul Tejo. Autobuzele și tramvaiele se strecoară precum șoparlele pe străduțe pe care, la prima vedere, ai impresia că ar încăpea cu greu o mașină mică. Nu de puține ori, mașinile parcate de-a lungul șoselei blochează trecerea autobuzelor. Șoferii coboară, vociferează și dacă posesorul mașinii nu apare curând, nu pot face altceva decât să schimbe traseul și să o ia pe altă străduță. Aceste schimbări bruște de traseu nu par a fi deloc surprinzătoare pentru locuitorii Lisabonei.
Pe trotuarele pavate cu piatră cubică portughezii merg încet și legănat. Nimeni nu se grăbește, nici măcar la serviciu. Oamenii sunt amabili și primitori. Se oferă să îti dea indicații, să îți fie ghizi. Le place conversația. La țară, oamenii sunt foarte primitori. Te primesc în casele lor, te invită să-i cunoști, să îi asculți.
Santana, un mic sătuc din Madeira, e renumit pentru căsuțele, denumite simplu: casinhas de Santana. Sunt mici, cu geamuri albastre, uși roșii, pereți albi și acoperiș sub formă de triunghi, acoperit cu stuf, care ajunge până la pământ. Țăranii din Santana te invită în case, îți spun povestea vieții lor în cinci minute. Căsuțele sunt mici, formate dintr-un hol și o cameră. Amintirile sunt multe, îngrămădite în poze alb-negru și jucării ponosite. Oamenii te lasă în casele lor, în viața lor, în amintirile lor. E inutil să imortalizezi interiorul unei căsuțe în poze. Cine intră într-o căsuță din Santana, păstrează vii imaginile din ea tot restul vieții. Întipărite în memorie rămân poveștile și problemele celor ce sunt obișnuiți deja să își deschidă, pentru cinci minute, casele și inimile în fața unor străini. Fără a aștepta ceva în schimb.
Între Portugalia rurală și Portugalia urbană, diferența e uriașă. În satele portugheze, oamenii trăiesc în căsuțe mici, văruite în alb. Fiecare casă are o grădiniță mica în curte. Asemănarea cu România e pe alocuri izbitoare. Mulți oameni trăiesc în Portugalia din agricultura de subzistență. Pentru bătrâni, mai ales, aceasta e cea mai sigură sursă de hrană.
Mâncarea nu e cea mai strălucită. Rețetele includ, în mare parte, preparate din carne de vită sau porc, orez și cartofi. Portughezii combină carne, ouă, cartofi și orez în același fel de mâncare. Și mănâncă mult pește. Iubitorii de pește vor descoperi în Portugalia felurite metode de a-l găti. Pentru a prepara codul, de exemplu, există 365 de feluri diferite. Portughezii spun că e câte o rețetă pentru fiecare zi a anului. O altă mâncare traditițională o reprezintă sardinele făcute pe grătar. Sardinele sunt mari, făcute cu totul, necurățate de oase și intestine. Fiecare terasă servește sardinhas assadas și merită încercate, deși la prima vedere nu par atât de îmbietoare. Pentru portughezi, sardinele sunt precum micii la români.
Și iubitorii de cafea au de unde alege. Cafeaua simplă se numește bica în Lisabona și cimbalino în Porto. Pe lângă cafeaua simplă, mai există numeroase sortimente de cafea cu lapte: garoto, cortado sau galão. Prăjiturile, deși nu foarte multe, sunt foarte bune. Prăjiturile cu orez și pasteis de nata sunt recunoscute în toată lumea și se găsesc la orice terasă, cafenea sau restaurant, la un preț extrem de accesibil pentru toți. Făcute prima dată la Mosteiro dos Jerónimos, în secolul al XIX-lea, pasteis de nata sunt acum o marcă înregistrată a cartierului Belém, iar cofetăriei care a preluat rețeta de la călugări îi trec pragul și astăzi zeci de persoane zilnic.
La prima vedere, Portugalia pare o țară sărăcăcioasă, cu un destin puternic legat de ocean. Portugalia e însă o țară care merită cunoscută. O țară cu oameni, cu locuri, cu povești care merită descoperite. Portugalia e o țară care, odată ce te-a prins în vraja ei, nu te mai lasă; te cheamă înapoi, te prinde în plasa precum sirenele cărora le-au căzut pradă atâția marinari portughezi.
