Nu demult, cazul regizorului Cristian Mungiu, ironizat într-o emisiune de satiră din Franța exact în perioada în care cineastul era prezent la Cannes, în calitate de membru al juriului, a făcut furori în țară.
Cu eleganța caracteristică, Mungiu a refuzat să comenteze gestul. În schimb, opinia publică a fost devastată. Imaginea românilor din afară este, se pare, compromisă. Englezii nu ne vor, francezii ne batjocoresc, în Germania suntem tolerați, spaniolii și italienii se plâng că le furăm locurile de muncă și exemplele ar putea continua. Între timp, politicienii ne asigură că echilibrul este pe cale de a fi restabilit, că nu vom fi “pedepsiți” ca popor, că discriminarea este un fenomen pe cale de dispariție, iar românii nu trebuie decât să își arate calitățile pentru a combate stereotipurile.
Pe scurt, dacă nu vom mai întinde mâna, vor înceta să ne arate cu degetul.
În “Filantropica”, personajul interpretat de Gheorghe Dinică are o replică devenită, deja, celebră: “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!”. Și o alta, la fel de cunoscută: “La banii tăi, tu îți permiți să ai demnitate?”.
Probabil că mulți au luat mult prea în serios întrebarea. Situația economică fiind incertă, demnitatea a devenit, într-adevăr, un termen desuet regăsit mai mult în dicționare. În plus, toate aceste mituri le promovăm chiar noi. De câte ori nu auzim alți români spunând, indignați, că suntem “un popor de sclavi”, că ne lipsește respectul sau, mai grav, că nu știm să îl impunem,? Că ne plecăm capul în fața oricui, că ne lăsăm ademeniți de bogății și strălucire, dar am uitat să ne conservăm tradițiile, să le promovăm, să ne iubim limba.
Părinții de astăzi, dar și cei de mâine, se arată scârbiți de învățământ, de sistemul de sănătate, de birocrație. “Îmi trimit copilul la școală în străinătate”, îi auzi spunând. “Nu are ce să facă aici”.
De asemenea, orice student excepțional primește la un moment dat sfatul de a părăsi țara. Schimbarea este pentru cei slabi, iar inițiativa pentru idealiști. Cei rămași nu știu decât să întindă mâna și să spună o poveste, renunțând la demnitate ori sunt mult prea naivi.
Pomana politică
În politică, lupta pentru putere se poate duce numai cu ajutorul cetățenilor. Ei sunt cei care își acordă votul, care legitimează un partid sau un actor politic și care, la fel de bine, îl pot desființa. În aceste condiții, oamenii politici care stau cu mâna întinsă trebuie să spună o poveste. Și trebuie să fie una credibilă, convingătoare, astfel încât să obțină încrederea poporului.
În ultima perioadă, însă, pretutindeni în lume politicienii și-au pierdut aura de salvatori, iar voturile au început să reflecte mai puțin calitatea poveștii și mai mult lipsa de alternativă. În contextul crizei economice, tulburările de natură socială au izbucnit cu violență, iar așa-zisa majoritate tăcută a luat cuvântul, cel puțin pentru o perioadă.
Povestea
Problema noastră nu este că nu știm să recunoaștem o poveste reală de o ficțiune proastă, ci că nu avem opțiuni. Din acest motiv, mulți s-au îndepărtat de politică, au preferat să nu participe la vot, considerând că astfel fac o alegere mai bună. Se abțin.
Oricine ar crede că românii se complac, că sunt mulțumiți de situație, că nu protestează, ar face o greșeală. Pe de altă parte, însă, constatăm că protestele sunt inutile, că “lupul își schimbă părul, dar năravul, ba”, că pe scena politică se perindă aceleași personaje, iar condamnări precum cea a lui Becali sunt atât de rare, încât atunci când se întâmplă, devin seriale de presă.
Nu le putem cere străinilor să ne placă și nici nu le putem cere englezilor, de pildă, să viseze frumos așteptând “valul de imigranți” ori francezilor să își schimbe părerea deja formată. Din păcate, astfel de idei, odată încetățenite, sunt dificil de schimbat.
Ceea ce putem face însă este să respingem toate aceste prejudecăți și să le combatem într-un mod mai puțin pasiv-agresiv.
Schimbarea
O vorbă spune că schimbarea începe din interior. Și, cel mai probabil, durează până ce se vede și în exterior.
Tocmai de aceea, schimbarea trebuie să fie vizibilă în țară, înainte de a se produce peste hotare.
Prin urmare, deși ne cerem drepturile în alte state, trebuie să facem același lucru și în țară. Să renunțăm la spiritul de turmă, pentru că altfel vom fi conduși de ciobani.
Să ne amintim că, spre deosebire de cei care stau cu mâna întinsă în stradă, pentru că nu mai au nimic de oferit, noi – fie că suntem “prinți” sau “cerșetori” – avem ceva ce încă este la mare căutare printre politicieni: puterea.
