“De ce este România altfel? Să fie un blestem?” se întreabă istoricul Lucian Boia, în ultima sa carte.
”Românii se așteaptă la ce este mai rău, dar mereu sunt șocați când lucrurile merg chiar mai prost decât își imaginaseră”, scrie Paul Wood, pe site-ul “Romania Insider”, într-o încercare de a analiza trăsăturile psihologice ale cetățenilor țării în care locuiește momentan.
Jocul de-a “românii sunt” a început mai devreme, cu o campanie inspirată din stereotipurile care circulau la adresa națiunii. Și astăzi, la o căutare pe Google, se observă că populare sunt afirmațiile de tipul “românii sunt hoți”, “nespălați” sau “rasiști”, alături de cele promovate de mass-media: “românii sunt frumoși” sau “artiști”.
Este asta o metodă de a demonta miturile? De a determina alte state să oprească propaganda împotriva imigranților români, de exemplu?
Probabil că nu este întrebarea potrivită. Dincolo de toate clișeele care s-au insinuat în paginile ziarelor, ale cărților și în conversațiile cotidiene, adevărul este că românii nu se mai simt confortabil în pielea lor.
Sigur, avem calități pe care le recunoaștem sau pe care le promovăm, tot ca pe un stereotip, dar nu le exploatăm și nici nu le percepem ca pe o “binecuvântare”. În schimb, tarele unei națiuni ajung să fie percepute ca un “blestem”. Întrebarea nu este “de ce?”, căci răspunsul nu ar fi unul provocator și a mai fost oferit: generalizările nefericite, asocierile întâmplătoare și insuficient bazate pe argumente logice, furtunile mediatice care mizează pe un naționalism furios și polarizează opinia publică – toate sunt elemente ale aceleiași ecuații. Una în care necunoscuta nu este dezvăluită răspunzând la întrebarea “de ce?”, ci la întrebarea: “cum?”. Cum s-a ajuns la această situație și cum se manifestă acum, în societate?
Voi simțiți nefericirea de a fi români?
O problemă socială
Nu de puține ori, s-a spus că România este o țară de oameni nemulțumiți. Atitudinea pasiv-agresivă este vizibilă, într-adevăr, în mai multe zone ale societății. Pornind de la vânzătoarele prea puțin amabile de care se plâng cu toții și ajungând la interminabilele cozi la plata facturilor sau la supermarket, conflictele izbucnesc, mocnesc și se sting în reprize.
Uneori, zumzetul furios devine mai intens. Te gândești – sau auzi de la un vecin – că “nicăieri nu e ca în România”. Nicăieri vânzătoarele nu suferă de sindrom premenstrual care pare să se fi permanentizat, nicăieri trenurile nu întârzie cu orele, sleind răbdarea călătorilor, nicăieri nu vezi maidanezii umblând liberi pe străzi, mizeria, lipsa de amabilitate.
Firește, clișeele se răspândesc. Evident, oamenii nu pot zâmbi senin, așteptând vacanța, când mijloacele de transport devin mijloace de tortură în comun.
Ați văzut chipurile călătorilor din gară? Din Gara de Nord, de pildă.
La început, sunt satisfăcuți, pentru că și-au procurat biletul. Apoi, se foiesc nerăbdători, aprind câte o țigară, urmăresc atenți limbile ceasului, mai întreabă un concetățean: “Trebuia să ajungă la ora…X?”. Și celălalt răspunde, bineînțeles, în silă. Afirmativ.
“Păi și de ce? … Păi așa e la noi, doar la noi! Așa suntem noi, românii. În alte țări…”. Și se așterne o grea tăcere. Sau, în funcție de energia interlocutorilor, o cascadă de înjurături. Scenariul este unul valabil, probabil, în orice astfel de loc din țara noastră și în orice moment în care așteptarea se prelungește.
Nu e de mirare faptul că astfel de atitudini sunt contagioase, pentru că sunt justificate. Dar, răspândindu-se ca un virus, contaminează toate structurile societății.
De pildă…
…Educația
Lăsând deoparte dezbaterile privitoare la programa școlară, la condițiile din instituțiile de învățământ, educația este, la rândul ei, o sursă de nemulțumire.
Există mai multe motive și nu țin toate de aspectele enumerate anterior.
În primul rând, educația nu este valorizată pozitiv. Să nu ne pripim, sunt, poate, câteva personalități provenite din rândul intelectualilor care au adus faimă țării și pe care oamenii îi știu, îi respectă, îi prețuiesc. Însă nu le urmează neapărat exemplul.
În școlile din provincie, mai ales în acele școli în care elevii sunt, aproape cu toții, vecini în același cartier, funcționează “mica înțelegere”, cadourile mai scumpe sau mai modeste, se duce lupta pentru promovarea examenelor, dar nu în sălile de clasă, ci pe la colțuri. În unele cazuri, notele din catalog ar putea reflecta, la fel de bine, strălucirea unei bijuterii, evaluarea făcută unui parfum sau mulțumirea sufletească a dascălului, raportată la sumele care îi parvin prin meditații.
Sigur, sunt cazuri izolate, iar elevii buni și profesorii buni – indiferent de faptul că fiecare generație se simte mai aptă decât cea dinaintea sa – încă există.
Problema este aceeași capacitate de contagiune pe care astfel de manifestări o au. Pentru că totul se evaluează în funcție de note, de calificative, iar dacă unul dintre elevi obține o notă mai mare decât merită “plusând” și mărind miza, ceilalți vor dori, evident, același lucru. Unii părinți vor urma exemplul prestabilit, alții vor refuza și își vor învăța copiii să se descurce singuri. Și se vor descurca, probabil, cei mai mulți dintre ei. Atât de bine, încât este posibil ca ei să fie cei care compun statisticile reunite sub denumirea “exodul creierelor”, cei care au reușit pe cont propriu și nu vor să facă vreun compromis.
Iar în tot acest timp, situațiiile de acest fel persistă, pentru că reacțiile nu sunt, pur și simplu, cele potrivite, iar vinovații nu sunt sancționați, ci sunt văzuți drept exemple. Au reușit, doar, să se impună.
Dincolo, peste hotare, cei plecați observă alte mecanisme de funcționare, unele mai sănătoase, în anumite cazuri și, la rândul lor, își exprimă nemulțumirile.
Blestemul
“Ceva nu merge în România și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie oare un blestem?” se întreabă Lucian Boia, insistând asupra termenului care desemnează, potrivit dicționarului, “o nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine”.
Blestemul, pentru a păstra termenul consacrat, este o explicație din zona SF, dar mai puțin științifică și mai degrabă fantastică.
Nu există o “furie divină”, cel puțin nu asta este explicația pentru mecanismele defecte prezentate. Românii nu sunt nefericiți că sunt blestemați. Sunt nefericiți din motive care, la o privire atentă, sunt îndreptățite: au o situație materială precară cei mai mulți dintre ei, se confruntă cu deficiențe grave la nivelul instituțiilor din administrația publică, lucruri despre care știu că sunt nemaiîntâlnite în alte zone.
Mai mult, li se repetă că sunt un popor plin de defecte.
În fiecare sală de clasă sau, cel puțin, în fiecare școală, există un copil care, la prima vedere, este imposibil de înțeles. El este cel isteț, cel care poate citește mult, dar nu se limitează la programa școlară, cel care este uneori nepoliticos cu cei din jur, dar afli că de fapt are o situație dificilă sau a suferit în copilărie. Începi să îl înțelegi. Și până să îl compătimești cu adevărat, greșește din nou și te întrebi dacă nu cumva inteligența de care a dat dovadă este inutilă, iar el este o cauză pierdută.
Unii spun că vina e a părinților, alții insistă că elevul îndărătnic este cel care trebuie blamat. Între timp, toată această dispută îi face rău, în primul rând celui mai vulnerabil. Se simte, pur și simplu, nefericit și neînțeles.
A cui e vina, de fapt?
În exemplul de mai sus, de regulă nu se poate stabili o vină. De cele mai multe ori, mediul este cel care influențează dezvoltarea copilului, dar părinții sunt cei care, deși nu au nicio influență asupra factorilor de mediu, pot oferi un exemplu. La rândul lor, profesorii sunt aceia care, când se confruntă cu un astfel de elev, ar trebui să se străduiască să îi atragă, să le explice pe înțelesul lor, chiar să inițieze anumite dezbateri.
Părinții unui popor sunt conducătorii acestuia.
Profesorii sunt cei care acordă notele, cei care fac regulile și, totodată, cei care acceptă mai mulți elevi, unii mai buni, iar alții mai puțin capabili în clasa lor.
În cazul unui popor, profesorii denumesc toate acele instituții transnaționale care cer integrarea, adaptarea, internalizarea unor reguli, predau lecții.
Blocat între conducători și astfel de instituții, poporul se simte neputincios, se vede criticat, când ar trebui să fie încurajat, se simte “repetent” față de cei care, cu ani în urmă, au învățat deja lecțiile care i se predau lui.
Însă, așa cum se spune și în școală, fiecare are ritmul său de învățare și un domeniu preferat.
Concluzia ar fi că românii, ca popor, sunt poate nefericiți pentru că li se cer prea multe, dar și pentru că, de fapt, au acea ambiție de a-și depăși condiția, însă procesul în sine este dificil și dureros.
Consolarea derivă din faptul că nefericirea provocată, însă, de o astfel de problemă, ar putea fi una sănătoasă. Pentru că un popor “fericit” și autosuficient nu are nicio dorință de a evolua.
