Teoretic, oamenii politici reprezintă cetățenii. Ei au ajuns la conducerea țării pentru că noi i-am votat. Și noi i-am votat pentru că am crezut în promisiunile lor. Iar astăzi, când încrederea în politicieni este în scădere, consecința ar trebui să se vadă în acțiunile aleșilor.
Fals. În momentul în care încrederea scade, politicianul român preferă să pluseze. Promite mai mult. De aici se naște decalajul uimitor între ceea ce se spune și ceea ce se face de fapt.
Potrivit unui sondaj recent, încrederea românilor în instituțiile statului este în scădere.
Dincolo de procentele prezentate, frapant este faptul că “niciuna dintre instituțiile din listă nu atinge cota de încredere de 50%”. Așadar, mai bine de jumătate din populație se consideră prost reprezentată.
Trimisul cetățeanului pe pământ
Întreabă orice om politic român de ce a intrat în horă. De cele mai multe ori, răspunsul va fi: “Vreau să ajut oamenii”. Și ar trebui să ne mulțumească. Ce poate fi mai nobil de atât? Politicianul intră în joc cu mânecile suflecate, nădușit de efortul depus în campanie, cu un ego suprasaturat, cu gustul format pentru popularitate și, poate, cu un scop. De a ajuta “oamenii”. Încă de la început, abordarea este greșită, pentru că publicul țintă este prea numeros. Dar să nu ne îndoim de capacitatea sa atât de curând.
Imediat ce alegerile se încheie, cei mai mulți politicieni intră într-un con de umbră. Promisiunile de ieri devin responsabilitățile de azi, însă odată neîndeplinite, nu își permit să le trâmbițeze, așa că se ascund, într-un loc cât mai confortabil. Eventual, în Parlament.
E simplu, odată ce ți-ai atins scopul, să uiți de promisiuni. Sau să te prefaci că uiți. Mai mult, poți oricând să arăți în direcția celor mai slabi decât tine, că doar cea mai bună apărare este atacul, iar oameni politici slabi sunt câtă frunză, câtă iarbă.
Odată ales, politicianul nu mai este trimisul cetățeanului pe pământ, ci se reprezintă pe el însuși. Privește cu dispreț către gloata care îi cere să fie responsabil și crede că face politică atunci când, la invitația unui moderator care nu are pe cine chema la orele prânzului, de exemplu, discută șase-șapte subiecte fără nicio legătură între ele, comentează, este indignat de nedreptate, furios și mereu hotărât să ia atitudine. Să ajute oamenii. Aceiași oameni care, atunci când îl interpelează, nu primesc niciun răspuns sau se aleg doar cu mai multe promisiuni.
Cetățenii, această masă amorfă, eterogenă și divizată au fost cei care l-au pus în funcție, însă cu un minimum de efort – o ștampilă. Avantajul politicianului este că efortul care ar trebui depus pentru ca el să își piardă funcția ar trebui să fie unul considerabil, organizat, iar oamenii, cel mai probabil, nu îl vor face. Vor aștepta ca promisiunile să le fie îndeplinite. Numai că, de cele mai multe ori, vorbele aleșilor nu sunt promisiuni. Sunt calde urări “de bine”, fără asumarea vreunei responsabilități, la fel ca și celebrul: “Să trăiți bine!”.
Încrederea, construită pe argumente
Ceea ce le lipsește celor mai mulți politicieni este capacitatea de a-și argumenta deciziile – și desigur, de a le pune în aplicare. Nu puțini sunt cei care își construiesc cariera strict prin intermediul unor discursuri menite să emoționeze electoratul, dar din care lipsesc argumentele raționale.
Așteptăm de la politicieni să ne câștige încrederea, dar și să o mențină. Să acționeze în numele binelui comun, nu în interes propriu. Să fie capabili să răspundă întrebărilor venite din partea cetățenilor, să propună soluții. Noi suntem cei care îi “angajăm” pentru a ne reprezenta.
În orice profesie, în momentul interviului de angajare, angajatorul este cel care stăpânește, de regulă conversația. El este cel care descrie fișa postului, evaluează competențele candidaților, prezintă ceea ce compania are de oferit, după care îi lasă și intervievatului posibilitatea de a se “vinde”.
În cazul oamenilor politici, criteriile de evaluare sunt neclare și, oricum, sunt stabilite de fiecare individ în parte, motiv pentru care adesea se poate trișa foarte ușor. În plus, puțini indivizi se gândesc la binele statului. Binele individual primează.
Nu există o schemă prestabilită, iar analiza este una pur subiectivă. Mai mult, CV-ul candidatului este de multe ori irelevant. Experiența profesională tinde să lipsească, iar candidații – în loc să se prezinte și să convingă instanța decizională (în acest caz, poporul) – preferă să lanseze atacuri unul împotriva celuilalt, pentru a submina adversarii. Iar greșelile se regăsesc inclusiv la nivelul întrebărilor adresate.
Imaginați-vă că mergeți la un interviu de angajare și întrebările vizează nu competențele, aria de activitate, detalii, ci pur și simplu obiectivele. Evident, cele mai aprinse declarații vor fi cele câștigătoare.
Inițiativa – un cuvânt necunoscut
Zilele trecute, cineva mă întreba – și se întreba – de ce în România trenurile sosesc la destinație cu întârzieri atât de mari. Sunt oare obișnuiți cu întârzierile? Nu cunosc punctualitatea? I-am răspuns că, desigur, nu sunt încântați de situație, dar de cele mai multe ori nu au alte opțiuni. Pe de altă parte, a trebuit să recunosc că mulți călători sunt pasivi. Pentru că dacă mai multe persoane, de exemplu, ar cere banii pe bilet în cazul unei întârzieri mari sau ar avea o reacție promptă, s-ar crea un precedent.
Lipsește, așadar, inițiativa.
Tot mai multe sondaje ne arată că încrederea în politicieni scade, că românii sunt nemulțumiți de alegerile pe care le-au făcut, că mulți nici nu se mai obosesc să voteze, dar toate acestea nu au decât un vag ecou și stârnesc prea puține reacții.
Așteptăm ca altcineva să preia inițiativa, să pună întrebările potrivite. De cele mai multe ori, ne revoltăm la nivel individual, în tăcere, la o cafea. Poate, la fel ca la circ, ne place spectacolul. Și avem circ din belșug, dar nu avem pâine.
Circul
Din păcate, presa monopolizează dialogul cu politicienii. Rareori sunt implicați și cetățenii în dezbatere, motiv pentru care instituțiile mass-media pot alege care sunt informațiile pe care le vor livra cetățenilor și, în funcție de întrebările adresate, pot desființa sau promova un candidat.
Probabil singurul avantaj al unei prese partizane este că, deocamdată, este divizată.
În aceste condiții, instanța mediatică devine o simplă arenă de spectacol, în care cei mai slabi sunt sfâșiați, iar cei puternici sunt aclamați și rechemați pentru a oferi noi și noi reprezentații.
Nu degeaba unii caracterizează totul ca pe un “circ mediatic”, căci programul conține acrobații, saltimbanci, anunțuri grandioase și numere senzaționale. Uneori, adversarii politici se întâlnesc, iar raportul este, desigur, în favoarea unei anumite părți, niciodată echidistant. În acest caz, prada este ușor de identificat: se zbate să se opună retoricii agresive, vânată în permanență. Publicul ar trebui să aplaude. A cumpărat bilet la circ, atunci când a votat.
Dar oare cei din fața televizoarelor sunt, într-adevăr, publicul spectacolului?
Văzând toate acestea, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva politicienii sunt cei care ne privesc făcând acrobații, în timp ce media ne dresează. Și suntem bine dresați, căci deși nu avem încredere în cei care ne conduc, respectăm orice, de la modificări constituționale, până la reguli pe care nu le contestăm niciodată.
În tot acest timp, avertizarea că “încrederea” în conducători scade nu este nici măcar o furtună într-un pahar. E doar o sfidare.
