Giorgio Napolitano a fost reales preşedinte al Italiei. Alegerea lui Napolitano facilitează crearea unei mari coaliţii care-i uneşte atât pe cei de centru-stânga, cât şi pe cei de centru-dreapta, putând amâna pentru câteva luni, dacă nu chiar un an, alte alegeri generale. Totuşi, în ciuda semnificaţiei emoţionale cu care a fost învestit, realegerea lui Napolitano nu face mult pentru o guvernare de durată.
Impact
- Berlusconi, deşi în ascensiune, cel mai probabil îşi va exercita puterea pasiv, concentrându-se între timp pe obţinerea imunităţii.
- PD este dezorganizat şi ar putea să se destrame, posibil la votul de încredere pentru guvernul care urmează să se compună – dacă poate fi compus.
- Agenda de reforme a lui Napolitano, pe care are de gând să o pună în practică în 100 de zile de la formarea guvernului, este nerealistă şi nu se va materializa.
- Chiar dacă se formează un guvern în următoarele două săptămâni, e puţin probabil să ţină un an.
Ce urmează
O atmosferă conciliantă înconjura reacţiile pline de emoţie faţă de dorinţa lui Napolitano de a continua ca preşedinte. Totuşi, nu prea sunt motive să credem că s-au schimbat multe sau că se poate forma un guvern stabil, eficient. Prima pagină a ziarelor va fi ţinută în următoarele săptămâni de aşa-zisele „reforme”, însă perioada necesară pentru ca acestea să vină, ca să nu mai spunem de a produce efecte electorale favorabile, este mult mai mare decât se preconizează să ţină noul guvern. Iresponsabil aproape până peste măsură din punct de vedere fiscal, un guvern nu prea poate face multe să devină popular.
Analiză
Săptămânile ce au urmat alegerilor generale din 24 februarie au arătat câte prejudicii s-au adus guvernării. Superficial, Camera Deputaţilor are o majoritate de centru-stânga, în timp ce Senatul are o structură simplă formată din trei părţi, anume cea de centru-stânga, condusă de Partidul Democrat (PD), momentan fără lider ca urmare a demisiei lui Pier Luigi Bersani la sfârşit de săptămână; partidul de centru-dreapta Poporul pentru Libertate (PdL), condus de fostul prim-ministru Silvio Berlusconi; şi Mişcarea 5 Stele, partid populist condus de Beppe Grillo (M5S).
Nu există mari perspective de colaborare stabilă în Senat
Deşi nici un grup nu are majoritate în Senat şi mai sunt şi alte grupuri prezente, oricare două din cele trei grupuri mari ar fi de ajuns pentru colaborare, cu condiţia ca unul să fie cel de centru-stânga. Totuşi, nu prea sunt perspective de colaborare stabilă în camera superioară:
M5S
Iniţial se spera ca M5S să se fragmenteze, ca apoi membrii cu tendinţe de stânga să colaboreze cu cei de centru-stânga. Cu toate acestea, speranţele s-au năruit şi probabil nu erau realiste oricum.
PD
O sursă încă mai mare de instabilitate este PD, o combinaţie eclectică de ceea ce este în prezent, în ciuda trecutului comunist, adică un partid social-democrat tradiţional şi multe alte ramuri, cea mai mare fiind reprezentată de progresiştii din fostul partid Creştin-Democrat. Are un centru solid, întărit de subvenţii generoase de la contribuabili, care menţine conducerea la un anumit nivel de confort şi mecanismul partidului bine uns, însă e tot timpul destabilizat de rivalităţi personale, bariere legate de generaţie şi diferende insurmontabile asupra strategiei de coaliţie şi alegerii politicii.
Dificultăţile sale nu sunt doar o consecinţă a conducerii slabe sau a facţiunilor, ci a grupurilor electorale ce stau la bază. PD nu a reuşit niciodată să desfiinţeze tradiţia radicală italiană de stânga, reprezentată în prezent în parlament de aşa-numita alianţă SEL, care se bucură de susţinerea a 3-7% din votanţi (în comparaţie cu populismul lui Grillo, care a devenit o ameninţare în plus şi chiar mai mult).
Fiind cel mai mare partid din parlament, PD trebuie să preia iniţiativa pentru formarea coaliţiei. Însă cu cât ezită mai mult în privinţa creării unei coaliţii electorale cu grupul de centru-dreapta acoperind flancurile populiste şi de stânga, cu atât mai mult are partidul de suferit, având votanţi reţinuţi. Dacă liderii PD nu vor să colaboreze cu Berlusconi când aceasta este singura soluţie, partidul va pierde cu siguranţă. Pe scurt, liderii PD ştiu că vor pierde voturi, iar partidul ar putea chiar să se destrame a oricare variantă din cele toxice ar fi aleasă.
Grupuri de centru-dreapta
Berlusconi se confruntă şi el cu unele riscuri. A pierdut voturi în favoarea M5S în februarie, însă rivalii de dreapta sunt mai slabi decât cei din grupul de stânga al PD. E şi o diferenţă de conducere: Berlusconi are un control personal mai mare asupra grupului său decât avea Bersani asupra PD (înainte să demisioneze la sfârşit de săptămână).
Grupurile de centru-dreapta care l-au dat jos pe Berlusconi în toamna anului 2011 cu siguranţă vor reapărea. La 77 de ani, Berlusconi pare că vrea să părăsească scena politică, dacă poate scăpa de cazurile penale în care este implicat. Pentru aceasta, trebuie să îngroape trecutul pătat sub imaginea unui politician în vârstă care face compromisuri în numele guvernării. Nu se va dovedi a fi o schimbare permanentă, deşi mecanismul formidabil media poate face acest lucru posibil în scurt timp.
Perspective pentru legislatura actuală
Cea mai importantă schimbare care s-a realizat în ultimele două luni constă în echilibrul de putere între grupurile de centru-dreapta şi centru-stânga. Pentru moment, Berlusconi e din nou în ascensiune, atât strategic în parlament, cât şi electoral. Redresarea sa cu siguranţă face dificilă evitarea a ceea ce va deveni de fapt o mare coaliţie între grupurile de centru-stânga şi cele de centru-dreapta. Cu o majoritate de centru-stânga în Camera Deputaţilor, PD ar trebui să fie partea cea mai semnificativă din acea coaliţie. Însă acum nu are lider şi ar putea prefera să se ascundă în spatele unor persoane cu trecut în principal de stânga sau de centru, precum fostul prim-ministru Giuliano Amato, în loc să încerce să angreneze propriii lideri.
Trebuie, de asemenea, să ia în calcul efectul pozitiv asupra votului M5S pe care-l va aduce marea coaliţie. Grillo a făcut unele greşeli în ultima vreme, mai ales „Marşul asupra Romei”, act nechibzuit şi repede dezaprobat, însă populismul său general anti-partid e fundamental susţinut de perspectiva unei mari coaliţii, acesta fiind exact rezultatul pe care se aştepta să-l obţină. Mulţi votanţi ai PD şi câţiva ai PdL vor vedea acest lucru ca o sforţare disperată a vechilor partide de a rămâne la putere.
Va fi astfel nevoie de o abilitate extraordinară a coaliţiei în formare să nu facă propagandă prea mare victoriei lui Grillo în timp ce guvernul începe activitatea. Oricum, Berlusconi ar putea fi puţin interesat de succesul guvernului, cât mai mult de timpul necesar pentru ca PD să se surpe, iar votanţii să piardă din vedere autoritatea morală de care se bucură acum Napolitano. Berlusconi se va mulţumi să joace din umbră, dând impresia că oferă sprijin, însă ridicând rapid preţul pentru aceasta.
Dezastruos pentru PD este că nu numai că va trebui să colaboreze cu Berlusconi, dar va mai trebui să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce se va dovedi repede a fi un guvern foarte nepopular. În ceea ce-l priveşte pe Napolitano, în ciuda ameninţării implicite că se va retrage dacă partidele îşi reiau conflictele, armele pe care le are la dispoziţie par a fi modeste.
