În timp ce economia Statelor Unite continuă să își revină în urma dezastrului financiar din 2008, respectiv 2009, situația din Europa nu dă semne de redresare.
În ce privește economia americană, Oficiul pentru Buget al Congresului a anunțat că veniturile din taxe cresc, iar cheltuielile scad, preconizând o scădere a deficitului bugetar de până la patru procente din Produsul Intern Brut în acest an și de 3,4 procente anul viitor. Ultima cifră este aproape de media din ultimii 30 de ani. Cel puțin deocamdată, criza fiscală pare să aparțină trecutului.
În Europa, lucrurile merg din ce în ce mai rău. Noile cifre arată că, în cele 17 state din zona euro, PIB continuă să se contracte în ultimii șase ani. Rata șomajului în regiune este de 12,1 procente, iar dezastrul economic care părea rezervat zonelor periferice ale continentului lovește încă o dată. Franța și Italia sunt, ambele, puternic lovite de recesiune, iar economia Germaniei înregistrează fluctuații majore.
De unde provine această diferență majoră între Statele Unite și Europa? Când a izbucnit Marea Recesiune, americanii au făcut ceea ce recomandau cărțile de specialitate: au introdus programe de stimulare fiscală, care au contribuit la compensarea pierderilor locurilor de muncă din sectorul privat. În Europa, austeritatea a fost la ordinea zilei și încă este. La aproape cinci ani după criza financiară, guvernele încă încearcă să reducă cheltuielile și să taie ajutoarele sociale, încercând fără succes să reducă deficitul bugetar.
De ce austeritatea?
Marele mister nu este eșecul măsurilor de austeritate promovate. Este de ce o zonă cu o populație de mai bine de 300 de milioane de persoane a implementat o politică discreditată în anii ’20, respectiv anii ’30. Răspunsul, potrivit căruia austeritatea este necesară pentru menținerea monedei euro, nu este valabil.
În acest stadiu, austeritatea este cea mai mare amenințare la adresa zonei euro. Dacă recesiunea mai durează mult, cu siguranță tensiunile politice vor escalada, iar regiunea se va prăbuși.
Așadar, de ce această abordare? Unele răspunsuri pot fi găsite în cartea lui Mark Blyth, profesor de economie politică la Brown: „Austeritate: Istoria unei Idei Periculoase“. Adoptând un ton care este, deopotrivă, ironic și exasperat, Blyth cercetează originea politică și intelectuală a austerității, mergând până în perioada iluministă, la lucrările lui John Locke, David Hume, Adam Smith. De asemenea, el oferă o analiză a situației actuale din Europa, explicând cum alianța bancherilor, a economiștilor și a politicienilor germani a promovat o politică disfuncțională.
În ce privește criza datoriilor din Europa, aceasta a debutat mai degrabă în sectorul privat decât în cel public. În 2007, reamintește Blyth, valoarea datoriei publice nete, în raport cu Produsul Intern Brut, era de 12 procente în Irlanda, de 26 de procente în Spania. În alte zone, precum Grecia și Italia, valoarea acesteia sporise. Cu toate acestea, în linii generale, zona euro nu se îndatorase exagerat. Apoi a intervenit criza financiară și decizia de a salva multe dintre băncile continentului, ceea ce a condus la o serie de scheme speculative. În Irlanda, Spania și în alte țări, datoriile băncilor au fost transferate în sectorul public. Dar în loc să admită criza datoriilor, comentatorii și autorii măsurilor au învinovățit extravaganța sectorului public.
“Rezultatul acestei schimbări de imagine oportuniste a fost cea mai mare operațiune ilegală din istoria modernă”, scrie Blyth. “Problemele de îndatorare a sectorului public-privat au fost rebotezate ca fiind o Datorie generată de cheltuielile publice scăpate de sub control.”
Alternativa evidentă pentru salvarea băncilor din țările de la periferia continentului era intrarea în faliment, dar aceasta se prezenta ca fiind o opțiune riscantă. Așa cum am văzut în Statele Unite, după ce frații Lehman au permis asta, odată ce o piesă se prăbușește, celelalte devin foarte instabile. Pentru a preveni prăbușirea sistemului bancar, SUA au lansat o serie de programe pentru acordarea de împrumuturi, iar Congresul a aprobat un plan de salvare de șapte sute de miliarde de dolari. În Europa, aceste politici nu au fost valabile.
Banca Centrală Europeană nu a venit cu o asemenea soluție, iar băncile europene erau pur și simplu prea mari pentru a fi salvate. În 2008, își amintește Blyth, suma valorilor deținute de cele mai mari șase bănci din State ajungea la 61 de procente din PIB. Prin comparație, în Germania, cele mai mari instituții financiare (Deutsche Bank, Commerzbank) suma valorilor deținute ajungea la 114 procente din PIB al țării, iar în Franța, la 360 de procente din PIB.
Europa, blocată în austeritate
În primul stadiu al crizei, care a durat până în prima jumătate a anului 2011, Grecia, Irlanda și Portugalia se aflau în colaps, din cauza datoriilor enorme și a unui sistem bancar influențat de guvern. Continentul avea nevoie disperată de o revenire la politica orientată spre creșterea economică, una care ar fi putut fi ajutată de mai multe locuri de muncă, de exemplu. Dar Europa era blocată în austeritate.
Statele membre din zona euro au împiedicat alte țări să devalorizeze moneda națională, metodă preferată de Statele Unite.
Teoretic, ar fi o altă opțiune: stimularea fiscală, prin reducerea taxelor și sporirea cheltuielilor guvernamentale. Dar și asta este o metodă uzată. În termenii Pactului de Stabilitate și creștere, țări precum Franța și Italia, cu un deficit bugetar mai mare de 300 de procente din PIB, sunt obligate să reducă cheltuielile, deși o astfel de metodă conduce mai târziu la scăderea veniturilor rezultate din taxe și la un deficit sporit.
Între timp, alți membri, în mod special Germania, care au un excedent bugetar, refuză să își ajute vecinii.
Este o nebunie, dar nu înseamnă că se va încheia curând. Într-adevăr, singurul lucru care ar putea schimba situația ar fi o revoluție politică într-unul din statele membre sau o explozie pe piața de acțiuni. Până acum, Mario Draghi, economistul Italian care a preluat funcția de președinte al BCE în 2011, a reușit să prevină al doilea dintre aceste lucruri. Și, în ciuda protestelor în masă de la Atena sau din Madrid, politicienii au rămas la putere.
Blyth descrie toate astea încercând să recreeze o versiune europeană a factorilor care au condus la Marea Criză.
Modelul german
După cum arată el, politicienii germani precum Angela Merkel sau ministrul de Finanțe Wolfgang Schauble cred într-o economie în care statul face regulile. Dar, încurajați de succesul Germaniei în zona exporturilor, cred că oricine altcineva, inclusiv economiile Portugaliei și ale Greciei, ar trebui să îi ia drept exemplu.
Au fost ignorate, însă, o serie de aspecte.
În primul rând, prezența economiilor slăbite în zona euro, care mențin valoarea monedei la niveluri competitive, ajutând industria germană să crească. Dacă țările precum Grecia și Portugalia ar fi ieșit din zona euro, valoarea monedei europene ar fi crescut, iar produsele germane ar fi fost mai scumpe. În al doilea rând, nu este posibil ca orice altă țară să copieze modelul german.
În multe țări europene, criza încă persistă, iar costurile sale cresc. În Spania și Grecia, rata șomajului în rândul tinerilor se apropie, în cazul anumitor categorii, și de 50 de procente. Între timp, continuă apelul către guvernele spaniol și grec de a-și reduce cheltuielile.
„Ceea ce mă deranjează, la nivel personal, este faptul că, dacă austeritatea e privită doar ca un pas înainte, asta reprezintă o atitudine nedreaptă pentru generația actuală de muncitori“.
Punctul de vedere al lui Blyth este, în linii mari, unul valid. În cele din urmă, economia nu se poate separa de etică și moralitate. Eșecul austerității nu se vede numai în cifre. La nivelul societății, reprezintă o calamitate. Una care putea fi evitată.
