Este ceva seducător la o lovitură de stat. Poate sunt uniformele, poate ideea că va naşte haos. Liberalii nu sunt imuni, aşa cum putem vedea din reacţia faţă de alungarea preşedintelui egiptean Mohamed Morsi de către armată. Ar putea fi, la urma urmei, romanţate – mulţimile care cer schimbarea în străzi şi au parte de ea, cu ajutorul unei armate deus ex machina. La fel de comună este şi confuzia care urmează violenţei. Loviturile de stat sunt versiuni, în politicile naţionale, ale atacurilor cu drone: aparenţa este aceea a unei înfrângeri curate; realitatea – prea mulţi oameni morţi şi prea multă furie.
Însă imaginaţia conservatoare poate fi chiar mai degradată când vine vorba despre lovituri de stat. Un editorial din “Wall Street Journal” uită de costul posibil al vieţilor egiptenilor, iar un altul, apărut în “Times” şi semnat de David Brooks, intitulat “În apărarea loviturii de stat”, minimalizează posibilitatea politicilor electorale şi forţele egiptenilor, culminând cu o declaraţie care este pur şi simplu urâtă.
Publicaţia “Journal” avea această dorinţă:
“Egiptenii ar fi norocoşi dacă noul lor general ar fi croit după modelul lui Augusto Pinochet, care a preluat puterea în vreme de haos, dar a angajat reformatori ai pieţei libere şi a intermediat tranziţia către democraţie.”
Într-adevăr, un intermediar acel Pinochet. El şi tovarăşii săi ofiţeri au ajuns la putere în 1973; tranziţia către democraţie a început în 1990 şi nu la dorinţa lui Pinochet. Egiptenii probabil că nu s-ar considera la fel de norocoşi dacă stadioanele din Cairo s-ar transforma în locuri destinate execuţiilor publice, precum erau cele din Santiago.
Pinochet a pierdut puterea pentru că nici poporul, nici comunitatea internaţională nu au renunţat cu totul la ideea că alegerile contează. Când opoziţia a reuşit să câştige ceea ce se presupunea a fi fost un referendum, el nu putea să îl ignore. Şi, cu toate acestea, Brooks se îndreaptă către un punct unde face diferenţa între “procesul” şi “substanţa” democraţiei.
“Procesul” înseamnă organizarea şi respectarea de alegeri libere.
Partea aceasta, argumentează Brooks, se agaţă de credinţa naivă că “membrii Frăţiei Musulmane ar putea prelua conducerea cu idei radicale, dar apoi ar trebui să repare problemele şi să îşi facă griji în legătură cu creditele şi cu opinia publică. Guvernarea îi va face moderaţi”.
Cei de partea substanţei consideră că Frăţia “respinge pluralismul, democraţia seculară şi, într-o oarecare măsură, modernitatea”.
“Lucrul esenţial este să îi îndepărtăm pe astfel de oameni de la putere, chiar dacă este nevoie de o lovitură de stat. Scopul este să slăbim islamismul politic, prin aproape orice mijloace”.
În acest moment, despre Morsi nu se mai ştiu multe lucruri, Constituţia este suspendată, televiziunile care simpatizau cu Frăţia au fost închise, mai mulţi lideri sunt arestaţi, iar poliţia împuşcă oamenii pe străzile din Cairo. Este aceasta substanţa democraţiei?
Aparent, da: “Evenimentele din întreaga lume, de-a lungul ultimelor luni, i-au răzbunat pe cei care au luat partea substanţei în dezbatere”, scrie Brooks. Cel mai bine ar fi ca islamismul politic să dispară. Nici nu vă bateţi capul cu aşteptarea unor alegeri, pentru a-i elimina de pe scena politică.
Nu se ştie însă ce ar trebui să se întâmple cu islamismul politic – cu milioanele de egipteni care l-au ales pe Morsi şi au votat noua, imperfecta Constituţie. Ei nu vor dispărea, nici suferinţa lor. Dar votul este transformator pentru votanţi. Cea mai autentică încăpere a democraţiei nu este cea a Cabinetului, ci cabina de vot.
Votanţii pot să îşi dea seama când sunt înşelaţi.
Dar de ce o lovitură de stat? Există destule plângeri cu privire la Morsi, inclusiv faptul că a manipulat puterea judecătorească. Dar acuzaţiile cele mai rezonante au de-a face cu economia, însă aceasta nu poate fi cauza unei crize constituţinale. Dacă este o problemă filosofică în ce priveşte islamismul, mai degrabă decât o manieră de a acapara puterea, cum de partidul islamist rival a susţinut lovitura de stat? De ce este Brooks atât de sigur că Frăţia şi adepţii săi nu pot face faţă democraţiei?
Aici, Brooks trece de la discuţia despre instituţiile politice cu probleme şi se îndreaptă către ceva mai ruşinos. Islamiştii, scrie el, sunt oameni ciudaţi: “le lipseşte dotarea mentală necesară pentru a conduce”; “incompetenţa este înrădăcinată în ADN-ul intelectual al islamismului radical”; “au o stranie fascinaţie faţă de cultura morţii”. Brooks citează, aprobator, un eseu care sugerează că islamiştii nu percep cauzalitatea ca pe un concept – totul este pură magie pentru ei – sau diferenţa dintre fapte şi sentimente. Cel mai bun lucru pe care cei din exterior îl pot face este să promoveze câţiva gânditori moderni.
Pe de altă parte, de ce există o tentaţie a loviturilor de stat? Cum de am ajuns la convingerea că anumiţi oameni au nevoie de îndrumarea armatei înainte de a se încrede în liderii lor? Mesajul din Egipt este că mulţimea cea mai numeroasă câştigă; este aşadar o surpriză faptul că susţinătorii Frăţiei şi-au adunat oamenii şi s-au luptat în cursul nopţii?
