După epoca acordării facile a creditelor, economia trebuie să se adapteze la o cerere echilibrată şi sustenabilă din punct de vedere economic, consideră Raghuram Rajan, profesor de finanțe la școala de afaceri Booth din cadrul Universității Chicago și economist șef al Ministerului de Finanțe al Indiei, într-un articol pentru European Voice.
Există două idei fundamentale care au stat în spatele politicilor economice mondiale din ultimii ani. Prima susţine că lumea se confruntă cu o cerere scăzută comparativ cu oferta, iar a doua că stimuli monetari şi fiscali vor remedia decalajul.
Este oare posibil ca diagnosticul să fie corect, dar soluţia dată să fie greşită? Acest lucru ar explica de ce am făcut paşi mici până acum spre restabilirea creşterii economice la nivelul dinainte de criză. Şi ar sugera, de asemenea, că soluţiile noastre trebuie regândite.
Nivelul crescut al şomajului involuntar în economiile avansate indică faptul că cererea de forţă de muncă a rămas în urma posibilităţii de ofertă. Şomajul este cu atât mai crescut în domeniile care se dezvoltau masiv înainte de criză, cum ar fi construcţiile în Statele Unite, cu cât este şi mai întins, conducând la concluzia că pentru o utilizare deplină a forţei de muncă este nevoie de o cerere crescută.
Guvernanţii au apelat iniţial la măsuri precum tăieri bugetare şi rate ale dobânzii scăzute pentru a încuraja cererea. Dar cum datoriile statelor au crescut vertiginos, iar ratele dobânzilor de referinţă a ajuns la limită, băncile centrale s-au concentrat pe găsirea unor politici inovatoare pentru a încuraja cererea de forţă de muncă. Cu toate acestea, creşterea economică se petrece dureros de încet. De ce?
Dacă problema stă, de fapt, în presupunerea că toată cererea apare în mod egal? Ştim că, înaintea perioadei de criză, cererea a fost umflată de împrumuturi uriaşe. Când un împrumut se face mai uşor, nu creşte consumul celor înstăriţi, al căror venit nu le limitează cheltuielile; mai degrabă creşte consumul familiilor tinere, mai sărace, ale căror nevoi şi vise depăşesc cu mult veniturile pe care le pot avea. Nevoile lor pot fi diferite de cele ale înstăriţilor.
Falimentul care rezultă după ani de pompare a economiei cu datorii lasă în urmă o economie care alimentează prea mult cu ce nu trebuie.
În plus, bunurile cel mai uşor de cumpărat sunt cele care sunt uşor de catalogat ca secundare – case şi maşini, în locul perisabilelor. Iar preţurile în creştere ale caselor în unele regiuni facilitează mai multe împrumuturi pentru cheltuieli zilnice, pe bunuri cum ar fi scutecele sau mâncarea pentru copii.
Drept urmare, cererea stimulată prin datorii provine de la anumite gospodării, în anumite regiuni pentru anumite bunuri. Deşi catalizează o cerere mai generalizată – instalatorul mai în vârstă care munceşte mai mult într-o perioadă de creştere economică poate cheltui mai mult pe colecţia lui de timbre –, nu este exagerat să credem că mare parte din cererea încurajată de datorii este mai concentrată. Astfel, când împrumuturile devin limitate, gospodăriile care se bazau pe ele nu mai pot cheltui, iar cererea pentru anumite bunuri se modifică disproporţionat, în special în zone care se dezvoltau înainte.
Desigur că efectele se reflectă în toată economia – cum cererea pentru maşini scade, va scădea şi cea pentru oţel, iar mulţi dintre cei care lucrează în producţia de oţel vor fi disponibilizaţi. Dar cea mai crescută rată a şomajului se găseşte în construcţii şi în industria constructoare de maşini, precum şi în regiuni unde preţurile caselor au crescut extrem de repede.
Este uşor de observat de ce un stimul general al cererii, cum este reducerea impozitelor pe salarii, poate fi ineficient pentru readucerea pieţei muncii la un randament ridicat. Stimulul general se aplică oricui, nu numai celor care au făcut împrumuturi în trecut. Iar obiceiurile de a cheltui diferă – cei mai în vârstă şi mai înstăriţi îşi cumpără mai degrabă bijuterii de la Tiffany, decât o maşină de la General Motors. Şi nici cei care au făcut împrumut nu îşi vor da banii primiţi pe locuinţe – s-au convins că imobiliarele nu sunt o afacere care rezistă.
