Oricare va fi deznodământul crizei din Cipru – ştim că va fi unul prost, dar nu ştim exact sub ce formă se va prezenta – un lucru pare să fie sigur: deocamdată, şi probabil pentru încă câţiva ani de acum încolo, insula-naţiune va trebui să menţină controale draconice ale fluxului de capital pe sau dinspre teritoriul ţării, scrie economistul Paul Krugman în The New York Times. De fapt, este posibil să se fi pornit controalele deja. Şi asta nu e tot: în funcţie de evoluţia lor, controalele capitalului cipriot pot beneficia de binecuvântarea Fondului Monetar Internaţional, care a sprijinit deja astfel de măsuri în Islanda.

Această evoluţie este remarcabilă. Va însemna sfârşitul unei ere pentru Cipru, care şi-a petrecut ultimul deceniu promovându-şi imaginea unui loc în care persoanele cu averi mari care doreau să evite taxele şi controlul puteau veni să-şi depoziteze banii liniştiti, fără prea multe întrebări. Dar poate însemna, de asemenea, măcar începutul sfârşitului unui fenomen mult mai de amploare: era în care fluxul liber de capital era considerat normă peste tot în lume.

Nu a fost întotdeauna aşa. În primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, impunerea unor restricţii în fluxul de capital internaţional era considerată o politică bună; aceste limite erau practicate mai mult sau mai puţin universal în cazul ţărilor mai sarace, fiind, totodată, prezente şi în majoritatea statelor mai dezvoltate. Marea Britanie, spre exemplu, a limitat investiţiile peste hotare făcute de cetăţenii săi până în 1979; alte ţări dezvoltate au păstrat restricţiile până în anii 1980. Până şi Statele Unite ale Americii a avut o perioadă scurtă în anii 1960 când a limitat ieşirile de capital.

Cu toate acestea, restricţiile nu s-au mai bucurat de aceeaşi popularitate odată cu trecerea timpului. Într-o anumită măsură, acest lucru reflectă costurile pe care le presupunea controlul capitalului: birocraţia era o bătaie de cap, operaţiunile din mediul de afaceri erau îngreunate şi analiza economică convenţională spune că aveau un impact negativ asupra dezvoltării economice (deşi acest efect nu prea poate fi dovedit prin cifre). De altfel, se simţea şi influenţa din ce în ce mai mare a ideologiei pieţei libere, presupunerea fiind că dacă pieţele financiare vor să mute banii peste hotare, probabil că o fac având motive întemeiate, iar birocraţii nu ar trebui să le stea în cale.

Drept urmare, ţările care au luat măsuri în limitarea fluxului de capital – ca Malaezia, care impusese un soi de sechestru pe capital în 1998 – au fost aproape proscrise. Desigur că meritau să fie pedepsite pentru sfidarea zeilor pieţei!

Dar adevărul este că, oricât de greu ar fi pentru ideologi să accepte acest lucru – libera circulaţie a capitalului pare să se transforme din ce în ce mai mult într-un experiment eşuat.

Este greu să ne imaginăm acum că timp de trei decenii, după cel de-al Doilea Razboi Mondial, aproape că nu au existat crize financiare ca cele cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. Din 1980, însă, registrul crizelor a devenit impresionant: Mexic, Brazilia, Argentina şi Chile în 1982. Suedia şi Finlanda în 1991. Mexic, din nou, în 1995. Tailanda, Malaezia, Indonezia şi Coreea în 1998. Argentina, din nou, în 2002. Şi, bineînţeles, cel mai recent lanţ al dezastrelor: Islanda, Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania, Italia, Cipru.

Care este tema comună a acestor episoade? Înţelepciunea convenţională dă vina pe risipa fiscală – dar din toată lista de mai sus, această poveste se poriveşte cu un singur caz, şi anume Grecia. Bancherii dezertori ar fi o variantă mai bună; au fost implicaţi în multe dintre aceste crize, de la Chile la Suedia şi Cipru. Dar cea mai clară variabilă a crizei este afluxul uriaş de capital străin: în majoritatea cazurilor, elementul care a declanşat criza a fost afluenţa bruscă de investitori străini într-o ţară, urmată de o ieşire la fel de bruscă.

Nu sunt prima persoană care observă legătura dintre liberalizarea capitalului global şi proliferarea crizelor financiare; Dani Rodrik, profesor la Universitatea Harvard, a început să bată moneda pe acest subiect încă din anii 1990. Până de curând, se putea spune totuşi că problema crizei exista numai în cazul ţărilor mai puţin dezvoltate, economiile mari fiind cumva imune în faţa atacurilor nestatornicilor investitori globali. Era un gând liniştitor – dar chinurile prin care trece Europa demonstrează că nu era mai mult decât o iluzie.

Europa nu este singura care trece prin aşa ceva. În ultimul deceniu, şi America s-a confruntat cu o bulă imobiliară umflată de capital străin, explozia ei fiind urmată de o mahmureală foarte supărătoare. Deşi pagubele au fost atenuate de faptul că împrumutul americanilor s-a făcut în moneda lor, criza tot a fost cea mai serioasă de la cea din anii 1930.

Şi mai departe? Nu mă aştept să văd o respingere bruscă şi totală a ideii conform căreia banii ar trebui să circule liber oriunde şi oricând. E posibil să aibă loc un proces de erodare, guvernele încercând să limiteze ritmul în care intră banii într-o ţară şi măsura în care pot ieşi peste hotare. Capitalismul global pare a se îndrepta către o forma mult mai puţin “globală”.

Iar dacă se întamplă asta, este în regulă. În momentul de faţă, vremurile vechi şi rele în care nu era atât de uşor să muţi o groază de bani peste hotare sună destul de bine.