Prof. Mitchell Duneier, de la Universitatea Princeton, îşi adaptează stilul de predare pentru un public de zeci de mii de persoane, în mediul online.
Predarea cursului de Introducere în Sociologie este aproape o a doua natură pentru Mitchell Duneier, profesor la Princeton: l-a predat de 30 de ori şi este coautorul suportului de curs aflat la ediţia a 8-a. Dar de vara trecută, când şi-a transformat cursul într-unul ce poate fi accesat gratuit, pe Internet, a fost nevoit să se confrunte cu o serie de întrebări noi-nouţe: în ce direcţie ar trebui să-şi îndrepte privirea când o cameră de luat vederi îi înregistrează prelegerile? Cum ar putea cei 40 000 de studenţi care s-au înscris online să-şi împărtăşească ideile? Şi cum poate afla el ce învaţă ei?
În multe privinţe, arcul evoluţiei d-lui Duneier, de la profesor într-o sală de curs la instructor online pentru zeci de mii de oameni, reflectă o mişcare mai amplă cu potenţial de schimbare a sistemului universitar. Deja există câteva de companii care oferă educaţie de elită, la nivel universitar – altădată accesibilă numai în campus, unui număr restrâns de studenţi, contra unor sume semnificative – gratuit, oricui are conexiune la Internet.
Mai mult, aceste cursuri online „în masă” cunoscute sub numele de MOOCs (massive open online courses) valorifică posibilităţile lor de a sprijini un număr enorm de înmatriculări prin propunerea unor noi metode de predare, folosind tehnologia crowd-sourcing pentru forumuri de discuţii şi evaluare, şi încurajând profesorii să practice cursuri online şi să îşi rezerve timp în orele predate în campus pentru interacţiunea cu studenţii.
Este posibil ca amploarea cursurilor online să aibă efecte negative considerabile. Universităţi mai puţin renumite, care sunt privite oricum cu reticenţă din cauza taxelor mari de studiu, ar convinge cu greu studenţii de rentabilitatea cursurilor oferite. Există experţi care îşi exprimă îndoielile cu privire la modalitatea de evaluare a cursurilor online şi care avertizează comunitatea academică de posibilitatea crescută de apariţie a fraudei.
Sistemul MOOC a intrat în centrul atenţiei pentru prima dată anul trecut, când Sebastian Thrun, profesor universitar la Stanford, a oferit un curs online gratuit de inteligenţă artificială care a atras 160 000 de studenţi din 190 de ţări. Promovarea intensă care a urmat a determinat universităţi de elită din toată ţara să deschidă accesul la învăţământul superior oricui – în speranţa că la un moment dat vor putea oferi aceste servicii contra cost.
Extinderea acestor practici a fost covârşitoare. În prezent, milioane de studenţi sunt înscrişi la sute de cursuri online, inclusiv la cele oferite de compania spin-off a domnului Thrun, Udacity; la edX, o societate mixtă formată de Harvard şi de Massachusetts Institute of Technology; şi Coursera, o platformă spin-off a Universităţii Stanford, care găzduieşte 200 de cursuri, printre care şi cel al profesorului Duneier.
Nimeni nu ştie care va fi evoluţia acestor cursuri online, dar popularitatea lor în rândul publicului larg este indiscutabilă: persoanele pensionate din Indiana le văd ca o formă de învăţare continuă, iar studenţi din India le consideră singura lor cale de a învăţa la nivel universitar.
Profesorii implicaţi în acest tip de predare întâmpină noi provocări. „A fost chiar intimidant la început să ţin aceste cursuri fără un public prezent în aceeaşi sală, nu ştiam cine mă ascultă şi cum reacţionează la ce spun,” mărturiseşte prof. Duneier. „Vorbesc despre subiecte precum diferenţele rasiale în inteligenţa artificială, Abu Ghraib şi toalete publice, şi mă temeam că prelegerile mele pot fi interpretate ca exemple de etnocentrism american.”
Reacţiile au venit repede. Când primul lui curs a fost disponibil online, prof. Duneier a primit sute, apoi mii de comentarii şi întrebări din partea studenţilor pe forumurile de discuţii – mult prea multe pentru a le putea răspunde. Dar tehnologia crowd-sourcing s-a dovedit a fi utilă: fiecare student care citea forumul putea vota întrebările şi comentariile pozitiv sau negativ, permiţându-i profesorului să identifice subiectele importante şi să-şi organizeze prelegerile astfel încât să le poată răspunde cursanţilor.
Un public mai larg
Universităţile de top care propun cursuri precum cel al d-lui Duneier au şanse de câştig atât în prestigiu, cât şi în capacitatea lor de a îşi perfecţiona pedagogia; nu sunt mulţi cei care par să se îngrijoreze pentru diminuarea atracţiei renumelui lor. Riscurile sunt mai mari, în schimb, în cazul universităţilor mai mici, care pot fi tentate să renunţe la unele cursuri introductive oferite de ei – prin urmare, şi la profesorii care le ţineau – şi să introducă învăţământul online care ar fi mai ieftin, aducând nume mari din domeniile de interes.
„Am ajuns la punctul critic în care toate universităţile mari îşi planifică servicii online,” afirmă Peter McPherson, preşedintele Asociaţiei Universităţilor Publice şi Land-Grant. „Într-un fel, cel mai important lucru în privinţa acestor MOOCs oferite de universităţile mari este că oferă acoperire, astfel încât alte universităţi nu mai trebuie să se justifice pentru oferta lor de cursuri online.”
Încercând să ţină pasul, universităţi de elită se unesc şi se alătură în platforme MOOC. Coursera, care reunea, în aprilie, Princeton, University of Pennsylvania, Stanford şi University of Michigan, este momentan fruntaşă în domeniu având în total 33 de universităţi partenere. Şi edX se dezvoltă într-un ritm accelerat, University of California, Berkeley alăturându-se proiectului, iar University of Texas anunţând că va folosi cursuri edX pentru credite. Studenţii unui curs Udacity pot deja să obţină credite prin Global Campus of Colorado State University. Majoritatea furnizorilor de MOOCs plănuiesc să ofere credite şi să introducă taxe pentru certificate şi examene supravegheate.
Această versiune de universitate cu servicii externalizate pătrunde în toate colţurile vieţii academice. Dacă primele cursuri online oferite erau în domeniile informatică şi inginerie – subiecte ce puteau fi testate pe computer – , prof. Duneier este unul dintre pionierii acestui tip de predare, oferind cursuri în domeniul ştiinţelor umaniste, în care întregul proces de evaluare, de la eseuri la examene, este făcut de studenţi, după criterii stabilite de profesor.
U. virtuală
Acesta este primul articol dintr-o serie ce va analiza cursuri universitare online, examinând modalitatea în care acestea schimbă studiile superioare.
Există cursuri de poezie modernă americană (printre ai căror studenţi se află şi senatorul Richard J. Durbin, din Partidul Democrat, Illinois), de politici de sănătate publică şi legea protecţiei pacientului (predată de Dr. Ezekiel J. Emanuel, fost consilier pe probleme de sănătate în Biroul Administrativ şi de Buget) şi de Introducere în arta improvizaţiei.
Profesorii se bucură să aibă mai mulţi studenţi la un curs decât ar fi putut avea într-o viaţă întreagă. Dr. Ezekiel se laudă cu o vedere primită de la un student din Sri Lanka. Al Filreis, profesor de poezie, povesteşte cum un cursant din Grecia, în vârstă de 81 de ani, izolat pe caz de boală la domiciliu, a primit 180 de răspunsuri la eseul său despre Emily Dickinson. Sunt poveşti despre studenţi în vârstă care îşi fac temele împreună la centre de îngrijire şi despre membri ai personalului de la Capitol Hill făcând cursul de politici de sănătate publică.
„Vestul Sălbatic”
Profesorul Duneier este încântat. El afirmă: „În trei săptămâni, am avut parte de mai mult feedback la ideile mele despre sociologie decât am avut în întreaga mea carieră pedagogică. Am descoperit că nu există un subiect prea sensibil pentru a putea fi discutat civilizat, într-o comunitate internaţională.”
Forumul de discuţii online a prilejuit multe interacţiuni globale. Imediat ce dl. Duneier a vorbit despre norme sociale, folosind ca exemplu lipsa unor toalete publice pentru vânzătorii ambulanţi – incluzând un videoclip ce prezenta astfel de vânzători în New York – , studenţi din Hong Kong, India, Rusia şi din alte zone au vorbit despre situaţia acestei probleme în oraşele lor.
Între timp, grupuri de studiu se formează în toată lumea. În Katmandu, Nepal, Dipendra K.C. în vârstă de 22 de ani, a intrat în legătură cu patru colegi mai mari şi s-a întâlnit cu ei în persoană pentru a se pregăti pentru parţial şi examenul final. „Ne uitam la prelegeri şi citeam forumul, identificând subiectele scoase în evidenţă de profesor, şi încercam să ne dăm seama ce întrebări puteam primi la examen,” menţionează el.
Pentru a crea atmosfera unui seminar de la Princeton, dl. Duneier a folosit o cameră de video chat în care şase sau opt studenţi – Dipendra se număra printre ei, ceilalţi fiind din Siberia, Iran sau chiar de la Princeton – discutau textele; de-a lungul întregii săptămâni, alţi studenţi revedeau înregistrarea şi o comentau.
Pentru cursantul Doug MacKenzie, pompier din Philadelphia în vârstă de 34 de ani, video chat-ul cu colegii săi aflaţi în alte colţuri ale lumii era partea cea mai interesantă. „Chiar mă gândeam cât este de grozav să poţi vorbi cu cineva din Siberia,” spuse el. „Acest curs mi-a deschis puţin ochii în ceea ce priveşte educaţia pe care mi-au dat-o părinţii şi motivele pentru care mă comport într-un anumit fel.”
Gratuitatea cursului a fost esenţială pentru el. „Întotdeauna mi-am dorit să urmez studii universitare, dar problema era că nu aveam bani pentru asta”, admise el, în prezent urmând patru cursuri online.
Majoritatea programelor MOOC structurează cursurile în segmente scurte, cu întrebări scurte incorporate pentru a menţine atenţia cursantului, astfel el putând oferi un feedback imediat. În orice caz, abordarea este încă în stadiu de experiment, în special în domeniul ştiinţelor umaniste.
„Suntem încă pe un teren necunoscut,” spuse prof. Duneier. „Încă suntem în Vestul Sălbatic.”
Christopher L. Eisgruber, rector al Universităţii Princeton, afirmă că, deşi primele patru cursuri MOOC merg bine, nu intenţionează să ofere şi credite pentru ele.
„Scopul nostru principal în această activitate este să îmbunătăţim calitatea educaţiei în campusul nostru, să înlocuim experienţa pasivă a studenţilor care doar iau notiţe după dictarea profesorului, cu activităţi mai interactive, printr-o serie de cursuri la care ei să se poată uita. Este minunat că putem pune informaţiia în mediul online şi că ea poate fi accesată şi distribuită, dar nu vreau ca oamenii să fie induşi în eroare şi să creadă că aceste experienţe sunt echivalente unor cursuri la Princeton.”, declară Eisgruber.
Corectând parţialele cursanţilor, prof. Duneier şi asistenţii săi au descoperit că aproximativ 3% dintre studenţi plagiaseră de pe Wikipedia, din notiţele de la curs sau din alte surse, iar doi studenţi cu acelaşi nume de familie trimiseseră răspunsuri identice. (Chiar şi printre mii de examene, pagiatul poate fi identificat, întrucât o persoană a oferit toate răspunsurile posibile pentru o întrebare punctuală).
Prin urmare, înainte de examenul final, prof. Duneier a explicat regulile unui examen cu cartea închisă, realizând că studenţii internaţionali ar putea avea înţelegeri diferite faţă de cei americani asupra conceptului de plagiat. Pe măsură ce îşi amintea instrucţiunile, era clar cât de apropiat se simţea de grupa lui de pe Internet, formată din studenţi pe care nu îi întâlnise niciodată.
„Le-am spus: nu vă uitaţi pe notiţe, nu căutaţi pe Google, nu vă întrebaţi soţia. Când le-am zis să nu-şi întrebe soţia, mă gândeam la un cuplu, sau poate frate şi soră, care îmi trimiseseră lucrări identice, şi mi-i imaginam uitându-se la mine foarte surprinşi, reacţionând: Hei, profesorul vorbeşte cu noi.”
Iar în examenele finale, corectorii nu au găsit deocamdată niciun caz de plagiat.
