Discursurile preşedintelui Ronald Reagan cu privire la Uniunea Sovietică erau puternice şi clare. A declarat imperiul sovietic „malefic” şi i-a cerut liderului soviet Mihail Gorbaciov să „dărâme” zidul Berlinului. Dat fiind faptul că imperiul sovietic existase, într-o formă sau alta, de mai mult de şase decenii la momentul discursurilor lui Reagan, se poate spune că retorica sa a fost extremă. Deoarece în relaţiile internaţionale, de obicei legitimitatea se câştigă odată cu longevitatea. Însă datorită faptului că discursurile lui erau simple, era imposibil să fie înţelese greşit. Şi datorită faptului că nu puteau fi interpretate greşit, birocraţia de la Washington – Departamentul de Stat şi altele – nu avea cum să găsească subtilităţi în adresele sale pe care să le întoarcă şi să le folosească apoi în funcţie de interesele proprii. Drept urmare, atunci s-a petrecut o raritate la Washington: administraţia, până la ultimul nivel, a ajuns să vorbească deseori în unanimitate. Şi datorită părerii unanime, efectul politicii externe conduse de Reagan a fost amplificat – ajungând, în consecinţă, să devină unul dintre factorii care au condus la prăbuşirea imperiului sovietic la numai un an după terminarea mandatului lui Reagan.
Desigur, majoritatea mandatelor prezidenţiale din istoria recentă a Americii nu se ridică la standardele retorice impuse de Reagan, care a avut o abordare convingătoare aplicată de-a lungul întregului lanţ ierarhic. Însă au reuşit să se apropie, totuşi, de acest model. Secretarul de Stat al lui George H. W. Bush, James Baker III, a avut o abordare rezervată şi moderată în comunicările sale publice. Ascultându-l pe Baker, era evidentă apropierea dintre Casa Albă şi Departamentul de Stat. Iar deşi Departamentul Apărării sub conducerea lui Dick Cheney şi a subsecretarului pentru politici de apărare, Paul Wolfowitz, era mai militarist decât echipa lui Baker de la Externe, distanţa între cele două era totuşi echilibrată. Bush senior a condus o operaţune disciplinată. Iar retorica sa a demonstrat asta.
Bineînţeles că sub conducerea lui Bush jr., distanţa retorică dintre Secretarul pentru Apărare Donald Rumsfeld şi Secretarul de Stat Colin Powell era mare, reflectând lipsa acută de coerenţă a echipei lui George W. Bush responsabile cu politica externă. Cu toate acestea, Bush compensa, totuşi, prin claritatea mesajului, cuvintele sale potrivindu-se de cele mai multe ori cu acţiunile sale, ducând la deznodăminte mai mult sau mai puţin fericite.
În timpul mandatului lui Bill Clinton, au existat cu siguranţă tensiuni retorice. Secretarul pentru Apărare William Cohen a fost mai reticent în privinţa intervenţiei în Balcani decât Secretarul de Stat Madeleine Albright. Însă viziunile celor doi nu s-au ciocnit, astfel reuşind să lucreze împreună în ansamblu. Albright l-a avertizat de nenumărate ori pe liderul sârb Slobodan Milosevic să înceteze încălcarea agresivă a drepturilor omului în cazul etnicilor albanezi din Kosovo fără să declanşeze o intervenţie, în aşa măsură încât a fost criticată în media pentru subminarea credibilităţii SUA. Însă tot Albright a convins administraţia să acţioneze, într-un sfârşit, în conformitate cu propriile declaraţii. Războiul condus de NATO împotriva abuzurilor care aveau loc în Kosovo, în primăvara anului 1999, a ajuns să justifice retorica lui Albright.
Judecând după standardele retorice menţionate mai sus, preşedintele Barack Obama şi Secretarul de Stat John Kerry nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. Obama a ameninţat că va lua măsuri militare împotriva preşedintelui sirian Bashar al Assad dacă acesta va folosi arme chimice împotriva civililor, aceasta fiind linia roşie peste care nu era acceptabil să se treacă. Când al Assad chiar a omorât un mare număr de civili cu astfel de arme, Obama a mutat navele militare mai aproape de coasta siriană, iar Kerry a ţinut un discurs înflăcărat conţinând detalii ilustrative despre atacul chimic. A fost genul de discurs pe care îl spui cu câteva ore înainte ca un număr mare de soldaţi americani sau un torent de rachete să se îndrepte spre Siria. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Nici nu a fost lansat vreun avion sau vreun proiectil. Apoi Obama a dat repede înapoi, declarând că are nevoie de aprobarea Congresului pentru a demara o acţiune militară, deşi acest lucru nu este adevărat. Retorica de la Casa Albă şi cea a Departamentului de Stat au ajuns, astfel, să fie nedisciplinate. Ca să se asigure, intervenţia diplomatică rusească s-a făcut numai când începuse să fie destul de clar că Obama şi diplomatul de cel mai înalt rang nu vorbiseră niciodată serios în declaraţiile publice pe care le dăduseră.
Politica externă este o treabă mult prea serioasă în faţa unor simple sentimente – ceea ce a fost şi demonstrat prin discursul de tip Sturm und Drang al lui Kerry. Simplul sentiment se poate defini ca o emoţie dislocată de voinţa şi de intenţia planificată cu meticulozitate a unei administraţii – ce lucrează la unison – de a acţiona în conformitate cu emoţia respectivă. Secretarii de Stat precedenţi – Baker, George Shultz, Henry Kissinger – au fost de multe ori mai puţin radicali decât Kerry în reacţiile lor la tragedii cauzate de încălcarea drepturilor omului, însă nu neapărat din cauză că erau indiferenţi, ci pentru că ştiau că poziţia lor nu este cea a persoanei private, ci a unui oficial public. Cu alte cuvinte, tot ce spuneau trebuia să fie măsurat în funcţie de decizia de a acţiona sau nu.
Într-adevăr, există un motiv pentru care pronunţările oficiale sunt adesea neinteresante: din cauză că autoritatea oficială atrage de la sine şi responsabilitatea, iar responsabilitatea aduce cu ea limitări frustrante ale exprimării verbale. Asta înseamnă că, de exemplu, Bush senior şi consilierul său pe probleme de securitate naţională, Brent Scowcroft, au fost profund mişcaţi de prăbuşirea regimului comunist şi de dorinţa simultană de a aduce democraţia în Europa Centrală şi de Est, în 1989, însă retorica lor a fost monotonă şi minimalizatoare în mod intenţionat, pentru a nu le oferi sovieticilor un pretext pentru intervenţii militare.
O retorică profesionistă trebuie să comunice ce are de gând să facă administraţia şi ce nu. Este perfect acceptabil să pară idealistă, deoarece un public democratic trebuie să fie motivat de idealuri, oricât de indirecte ar fi acestea. Însă acele idealuri nu pot sări prea mult peste realitatea cu care administraţia se confruntă în viitorul apropiat. A-ţi comunica dezgustul faţă de folosirea armelor chimice împotriva civililor este o declaraţie a unui principiu care nu te împovărează cu obligativitatea trecerii la acţiune. La urma urmei, condamnarea unor astfel de acte este firească într-o ţară civilizată şi, în consecinţă, ţine de rutină. Însă atunci când diplomatul cel mai important din acea ţară se coboară la a da detalii descriptive sfâşietoare despre un anumit eveniment, are loc o înflorătură retorică ce trebuie folosită numai în acele ocazii în care furia publică trebuie să fie stârnită în faţa unei acţiuni decisive iminente.
Ar putea aceste exagerări retorice să fie utile ca modalităţi intenţionate de a manipula adversarii? Adică: Kerry vorbeşte dur şi emoţional; ruşii se impacientează gândindu-se că poate vorbeşte serios şi oferă, în consecinţă, un plan de a îndepărta armele chimice. Problema este, însă, că nu aceasta a fost ordinea cronologică a evenimentelor. Ruşii au venit cu planul lor numai după ce Obama s-a răzgândit în privinţa intervenţiei militare, demonstrată de decizia lui de a cere acordul Congresului – şi numai după aceea a fost evident că cei din Congres erau copleşiţi cu mesaje de la alegători care se pronunţau împotriva intervenţiei. Ruşii au acţionat când Obama arăta disperare, nu hotărâre. Astfel, ei continuă să aibă o influenţă mai mare în această negociere decât ar fi trebuit să aibă.
Întreaga poveste poate avea un final satisfăcător dacă cea mai mare parte a armelor chimice deţinute de al Assad poate fi confiscată sau distrusă. Însă chiar şi aşa, rămân la concluzia că o retorică publică disciplinată a lipsit în cadrul prezentei administraţii de la Casa Albă. Să ne amintim că atunci când Reagan dădea declaraţii periodice referitoare la dărâmarea comunismului, oamenii chiar îl luau în serios datorită consolidării masive a apărării, a sprijinului pe care îl acorda grupărilor de gherilă anti-comuniste, şi a altor acţiuni congruente cu retorica sa.
Obama a recunoscut că procesul intrării într-o negociere cu ruşii cu privire la armele chimice a fost destul de tulbure. Asta înseamnă că el este conştient că echipa lui trebuie să se descurce mai bine la nivel retoric. Să sperăm că aşa va fi. Obama are o gândire analitică disciplinată şi are în faţă mai mult de trei ani pentru a-şi îmbunătăţi parcursul. Discursul său recent în cadrul Naţiunilor Unite, în care a trasat interesele Americii în Orientul Mijlociu, a explicat strategia cu Egiptul şi alte state în termeni de „realpolitik” şi a întreţinut un efort diplomatic cu Iranul, a fost un foarte bun punct de plecare. Mai departe, va trebui acordată o mare atenţie coordonării între preşedinte şi Secterarul de Stat – deoarece, în final, retorica reprezintă testul de turnesol al gradului de disciplină a politicii unei administraţii: cu cât mai puţine conflicte în teren, cu atât mai limpede va fi retorica, şi mai prietenos climatul pentru a găzdui discuţii pe teme importante. Desigur, acesta este standardul Reagan, conchide Stratfor.
