În timp ce elevii dau examenele care sunt decisive pentru următorii ani din viaţa lor, în câteva licee din ţară, profesorii primesc şpaga hotărâtoare pentru plănuirea concediului. Din păcate, însă, unii dintre ei nu vor avea parte de vacanţa fierbinte pe care o visau, ci de răcoarea unei celule.
Mecanismul şpăgii nu este universal. În spital, strecori medicului plicul în halat. Unii încă au bunul simţ de a simula revolta, în timp ce altora li se citeşte pe faţă uşurarea: Slavă Domnului că mai există oameni cu principii în ţara asta!
În şcoală, însă, metodele trebuie să fie îmbunătăţite şi revizuite constant, pentru că tot timpul apar piedici: camere de supraveghere care, uneori, sunt chiar montate corect, mai nou defilează şi poliţişti la uşa şcolii, percheziţii corporale ca în filme. Dar una dintre cele mai importante lecţii pe care le învăţăm în şcoală este că viaţa bate filmul.
Aflăm, de la ştirile din ultimele zile, că unii au dat şpaga în şerveţele, alţii au pus banii între paginile revistelor sau chiar între subiectele rezolvate ori – caz clasic deja – în cupa de la sutien.
Ce poate înţelege un elev din toate astea? Că, dacă ştie matematică măcar cât să numere nişte bancnote, poate lua liniştit viaţa în piept. Dacă are maniere, cât să ofere unui adult aflat la ananghie un şerveţel, valoarea acestui frumos gest va fi răsplătită pe măsură, cu rezolvarea subiectelor şi că, pentru a nu falimenta familia, ar trebui să mituiască profesoare cu un piept mai puţin proeminent sau, mai sigur, un bărbat.
“Dar salariile profesorilor sunt mici”, spun cei care susţin procedeul. “Măcar cu o şpagă să mai câştige şi ei ceva”. Argumentul nu stă, însă, în picioare. Profesorii pot face proteste şi, dacă vor mai mulţi bani, ar trebui să îşi ceară drepturile de la autorităţi – cu siguranţă nu vor afecta mai mult viitorul elevilor dacă închid şcolile decât dacă acceptă să primească bani pentru a contribui la răspândirea unei minciuni.
În toată afacerea asta, cei mai puţin câştigaţi sunt părinţii. Ei, care de cele mai multe ori nu ştiu ce se petrece, se bucură sincer văzând că, iată, copilul a învăţat. Şi se gândesc că poate va merge mai departe, va avea o carieră, o viaţă bună. Îi plănuiesc o vacanţă pe măsură, îi fac poftele, îi satisfac capriciile – a muncit, merită.
Alţii, mai puţin norocoşi, îşi văd absolventul pe la televizor, iar adevărul iese la iveală şi doare, după cum le spunea un elev reporterilor: “De ce trebuie să daţi mereu cazurile astea? Mama nu ştia că dau bacul iar, tâmpiţilor!”.
Iar între timp, ne plângem de rata ridicată a şomajului, de cei care pleacă din ţară şi îndemnăm femeile să “îşi facă datoria”: cât mai mulţi copii, dacă se poate. Pentru că e şi păcat, într-o asemenea ţară binecuvântată de lideri atât de capabili, cu o economie prosperă şi în care legile sunt respectate, să nu existe cineva care să ducă moştenirea mai departe.
