Când Victoraş a intrat în politică, simţea că e capabil de fapte măreţe. Lucrurile nu au fost de la bun început uşoare, căci tânărul nu avea talente deosebite, nici vreo pricepere ieşită din comun, nici profesorii nu l-au lăudat vreodată la şcoală, fiindcă nu se remarcase cu nimic. Încă.
Victoraş fusese dotat, însă, din naştere, cu un talent aparte. Putea spune o minciună fără să clipească, ar fi păcălit orice detector, oricât de performant (dar din fericire pentru el tehnologia nu avansase prea mult în direcţia asta) şi oamenii îl credeau fără să mai pună întrebări.
Sigur, la început, Victoraş minţea ca orice alt copil: ca să se apere. Apoi, când a văzut că minciunile se strâng şi nimeni nu le observă, Victoraş şi-a dat seama că are un talent special: era un as al minciunii, un semizeu al înşelătoriei. De la constatarea asta şi până la politică nu a fost decât un pas.
Campania, triumful şi începutul sfârşitului
În timp, Victoraş al nostru a crescut şi a ajuns Victor, politician de renume, lider al Opoziţiei, conducătorul unui partid cu tradiţie în minciună. Norocul său a fost că talentul de a minţi a găsit cel mai fertil teren: o ţară în care oamenii erau dornici să creadă totul, erau disperaţi să audă minciuni şi să le transmită mai departe.
Nu e de mirare, astfel, că eroul nostru nici nu a trebuit să facă mari eforturi pentru a se impune pe scena politică, de vreme ce devenise deja demult terenul său favorit de joacă. Meciurile jucate l-au făcut mai puternic, alegerile l-au scos triumfător, iar victoria a savurat-o ca orice politician care se respectă: fără modestie, considerând că este strict meritul lui.
A urmat o perioadă de glorie, în care minciunile sale se înfigeau cu uşurinţă în conştiinţa mulţimii, iar poporul îl aclama, punând întrebări doar la răstimpuri. Unde e fericirea promisă? Unde sunt rezultatele guvernării?
Mai înfoiat ca niciodată în funcţie şi în mândrie, tânărul Victor – care căpătase şi proporţii între timp, ca orice politician care se respectă – se obişnuise ca, măcar o dată pe săptămână, să permită poporului să îl admire, din faţa ecranului. Cu un zâmbet atotştiutor, flegmatic şi, desigur, menit să îl facă să pară stăpân pe situaţie, Victoraş începuse, însă, să mintă tot mai mult. Talentul din copilărie, devenit blestem, nu îi permitea să spună nici măcar o dată adevărul.
Odată cu trecerea timpului, însă, minciunile tot mai vădite îi înghiţeau popularitatea pe nemestecate, îi distrugeau aura de binefăcător şi i-au atras ironii acide.
Călătoria iniţiatică
Ştiind că nu se poate abţine de la a minţi, Victor al nostru a călătorit, peste mări şi ţări, exact în momentul în care oamenii lui pregăteau o lovitură. Timp de trei zile şi trei nopţi a încercat, însă, în zadar să-şi ia gândul de la ce se petrecea în lipsa lui, iar odată poposit în ţară a aflat că lovitura eşuase. Planul a fost scos la iveală, iar acoliţii săi nu au fost în stare să spună minciuna până la capăt.
Pus în faţa faptului împlinit, şi-a mai încercat odată norocul.
“Nu am ştiut ce se întâmpla, eram plecat!”, le-a spus tuturor, dar, de data asta, nimeni nu l-a crezut. Talentul său, şlefuit ani de-a rândul, pălise. Exasperat, şi-a scotocit mintea în fiecare ungher, să descopere o cale de scăpare.
“Nu am ştiut”, a strigat mai tare şi perechi de ochi s-au întors către el.
“Nu am ştiut!!” şi mulţimea a clătinat din cap, dând semen de îndoială. Funcţiona.
Şi atunci, Victor a avut una dintre marile revelaţii ale vieţii sale de politician: minciuna trebuie să fie nu o simplă piatră aruncată cu praştia, ci o avalanşă de bolovani. Şi nimic pe lumea asta nu completa mai bine talentul de a minţi decât tupeul.
Răsuflând uşurat, a conchis că era, în cele din urmă, un om politic desăvârşit.
