Introducere

Pentru Europa de Sud, integrarea într-o Uniune Europeană din ce în ce mai adâncită a funcţionat, din punct de vedere istoric, în tandem cu democratizarea şi modernizarea economică. „Spania este problema, iar Europa soluţia,” sunt renumitele vorbe ale filozofului spaniol José Ortega y Gasset scrise în 1910, un aforism ce s-ar fi putut aplica şi Italiei (şi Germaniei) după cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi Greciei, Portugaliei şi Spaniei la sfârşitul dictaturilor în anii 1970. Mai este el valabil pentru aceste regiuni în zilele noastre? Criza euro şi politicile de austeritate, considerate recomandări impuse, subminează atitudinea pro-europeană a societăţilor sud-europene. Cu toate acestea, în ciuda tuturor deficienţelor şi suferinţei provocate, există în continuare un sprijin ridicat al monedei euro şi al prezenţei Uniunii Economice şi Monetare (EMU) în rândul sud-europenilor. O eventuală ieşire din zona euro ar duce la uriaşe costuri pentru aceste ţări şi pentru societăţile lor, în special pentru clasele de mijloc. Oamenii, guvernele şi companiile din Europa de Sud au ajuns la concluzia că, oricât de răcoare ar fi în zona euro, în afara ei ar fi un adevărat ger, scrie Andres Ortega, pentru German Marshall Fund. Andres Ortega este un consultant privat de origine spaniolă și jurnalist, care anterior a fost director al Unității de Politici de la Biroul Primului Ministru în Spania.

Mecanismul divergenței

Țările sud-europene, și mai ales Spania, aveau – până în 2008 – o poveste de success, caracterizată de o convergență a PIB-ului real pe cap de locuitor cu cel al țărilor puternice din UE, în parte datorită transferurilor petrecute prin fondurile europene de coeziune. Sub stratul de suprafață, însă, creștea divergența în zone precum productivitatea, competitivitatea și balanțele conturilor curente, din cauza unui număr de factori. Deși nu a fost vizibil în timpul anilor de creștere economică, integrarea în Uniunea Economică și Monetară (UEM) nu a generat o convergență reală, ci mai degrabă a condus la o divergență între Nord și Sud, între economiile centrale și cele periferice. La prima vedere, moneda euro părea să fie un nivelator important, când, de fapt, divergența produsă de moneda unică a dovedit că aceasta nu era o soluție durabilă.

Dobânzile mici determinate de introducerea monedei euro au fost percepute, inițial, ca bonusuri, însă ele au devenit un adevărat blestem pe măsură ce umflau bula imobiliară în Spania și în alte țări. De asemenea, în perioada de creștere financiară, ele au condus la acumularea de datorii în companiile private, ceea ce a avut consecințe negative asupra finanțelor publice odată cu falimentul sistemului bancar și acordarea ajutoarelor financiare pentru a-l repune pe picioare. Dacă Spania și Grecia au înflorit în primii ani de la introducerea monedei euro, iar Cipru s-a dezvoltat ca centru financiar offshore, Portugalia nu a cunoscut o creștere similară semnificativă, și nici Italia, care a rămas afundată în dificultăți economice permanente.

Aceast presupus „mecanism al convergenței” s-a oprit acum „în mod brutal în sudul Europei – și a pornit în sens invers în Grecia, Portugalia și Spania, cu șanse mici de revenire pe termen scurt. Între timp, Italia a tot rămas în urmă încă de la începutul anilor 1990,” constată un raport Bruegel efectuat de Zsolt Darwas și Jean Pisani-Ferry. Darwas și Pisani-Ferry observă că ratele de schimb valutar în statele periferice diferă față de cea a Germaniei cu 20-40%, iar situația contului curent în țările cu deficit a ajuns la 10% din PIB, în 2008.

Introducerea politicilor de austeritate a fost percepută ca fiind impusă de către guvernele din Berlin, Bruxelles, și de către piețele financiare. Aceste politici, combinate cu criza sistemului bancar din 2010, cu ajutoarele financiare acordate Greciei în 2010 și Portugaliei în 2011, au contribuit la agravarea situației. Convergența standardelor de viață s-a întrerupt brusc, chiar brutal, fără vreun semn de posibilă redresare. Mai mult, deși diferența dintre ratele dobânzilor pentru datoriile de stat erau foarte mici la începutul UEM, până în 2013, Germania s-a finanțat de câteva ori din ratele de dobândă negative, în timp ce Spania și Italia s-au confruntat cu rate de peste 5%. Important este că Grecia și Portugalia nici măcar nu au avut acces la piețe.

Problemele acestor state au condus la o divergență de natură mai degrabă politică ce va conta pentru viitorul proiectului european: o diviziune nu numai între țările creditoare și cele datornice, dar și între cele cu putere de decizie și cele asupra cărora se răsfrâng acele decizii în cadrul UE, și mai ales în zona euro; această situație ar putea influența sprijinul democrației pe măsură ce guvernele naționale și parlamentele își pierd relevanța. Cu alte cuvinte, există o tensiune în creștere între cei care împrumută bani (din ce în ce mai puțini, precum s-a observat din cazul Ciprului) şi iau decizii, și cei care primesc ajutoare financiare și ascultă de instrucțiunile primite. Singura convergență pozitivă apărută în timpul crizei și „devalorizării interne” (mai ales la nivel de salarii) ce a devenit inevitabilă în uniunea monetară a putut fi observată în Spania într-o arie importantă, costul forței de muncă, ce a scăzut cu 5,1% de la sfârșitul lui 2007 la finalul lui 2012, în timp ce în aceeași perioadă, în zona euro, el a crescut în medie cu 3,1%. Reducerea costurilor forței de muncă a sporit încrederea, ceea ce a condus la o creștere a investițiilor directe în Spania. Acest lucru i-a permis ţării să-și îmbunătățească balanța contului curent.

Mai multă Europa, mai puțini europeni

Se observă, totodată, o divergență în rândul opiniei publice. Societățile sud-europene, în special Portugalia, Spania și Grecia, sunt cele mai demoralizate din UE. Lipsa de încredere în politici și democrație – o tendință generală în întreaga UE – se accentuează în mod alarmant în regiune. Ca atare, în Spania, ultimul Eurobarometru (sondajul de opinie folosit în mod obișnuit de către Comisia Europeană) din toamna anului 2012 arată că 91% dintre spanioli nu au încredere în partidele politice (comparativ cu 84% în 2011; media UE fiind de 80%) și că 86% dintre cetățenii Spaniei nu au încredere în propriul guvern. Sprijinul oferit instituțiilor principale a scăzut într-un ritm foarte rapid. Aceeași tendință este resimțită în întreaga Europă, dar ea este mai acută în regiunea sudică.

Sprijinul obținut în Italia de Beppe Grillo și de Mișcarea de Cinci Stele, ce nu constituie un partid în sensul tradițional al cuvântului, dar s-a clasat pe locul al treilea la alegerile recente din Italia, este văzut ca un vot împotriva monedei euro. Totuși, această interpretare este prea simplistă, cu toate că Grillo însuși a cerut referendum pe tema monedei unice în Italia. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie publicat de Il Corriere della Sera, 69& dintre italieni sunt de părere că un referendum pe tema apartenenței la zona euro ar fi „un lucru negativ”. Dacă ar avea loc referendumul, 74% dintre italieni – inclusiv 73% dintre susținătorii Mișcării de Cinci Stele – ar vota menținerea Italiei în zona euro, numai 16% declarându-se în favoarea părăsirii zonei euro. În ciuda scăderii încrederii în UE, italienii vor mai mult din Europa, nu mai puțin. Însă una dintre consecințele unei integrări mai mari este și o solidaritate mai puternică.

Votul italienilor din luna februarie 2013 a fost direcționat în mod evident împotriva politicilor de austeritate și împotriva sacrificiilor excesive, în ciuda faptului că atât Partidul Democrat, cât și partidul lui Silvio Berlusconi Poporul Libertății, au sprijinit măsurile de austeritate în fostul Parlament. Dar este clar că votanții lui Grillo atrăgeau atenția asupra nemulțumirii lor create de austeritate, precum au făcut-o și votanții Syriza în Grecia, și cei ai Stângii Unite în Spania. În orice caz, este important de reținut că Grecia este deocamdată singura țară în care au cunoscut o ascensiune simultană partidele politice extremiste, atât de stânga, cât și de dreapta.

De asemenea, neîncrederea spaniolilor în UE a crescut la 72%, cu 10 puncte mai mult decât în anul precedent. Dar este important de notat faptul că 67% dintre cetățeni sprijină menținerea țării în zona euro. Aceste poziționări aparent contradictorii izvorăsc parțial din neîncrederea populației în instituțiile naționale, mai degrabă decât în UE. Acest fenomen explică și de ce acele țări erau printre susținătoarele proiectului european din UE înainte de criză. Cu toate acestea, în prezent, se pare că părerea generală negativă asupra Europei este în creștere în aceste societăți.

Se poate recupera încrederea publică în Europa dacă UE reușește să depășească criza financiară cu bine și să evite situații ca cea din Cipru, de la începutul anului 2013. În mod paradoxal, pentru țările care au avut cel mai mult de suferit de pe urma crizei euro, moneda euro ar putea fi un model de recuperare a încrederii în Europa. Sprijinul monedei euro este puternic, conform ultimului raport Pew Research Survey, dar ce pare să scape printre degete este încrederea generală în UE. Dacă aceste țări ar vedea că UEM progresează în direcția unei uniuni reale bancare, fiscale și economice, și că UE se străduiește mai tare să lupte împotriva șomajului, mai ales împotriva șomajului în rândul tinerilor, atunci Europa ar fi văzută din nou ca soluție parțială pentru problemele lor naționale.

Momentan, însă, în țările periferice, susținerea UE se deteriorează în mod vizibil. În 2007, doi din trei spanioli își exprimau o mare încredere în UE. Acest rezultat vine în contrast dezolant cu cele din toamna 2012, când 72% dintre cetățenii spanioli își exprimau neîncrederea în UE. Numai 20% dintre spanioli acordau încredere UE (deși ar trebui luat în considerare că doar 11% aveau încredere în guvernul lor național). În general, încrederea în guvernele naționale este mai scăzută în statele sudice (Italia, 17%; Spania, 11%; Grecia, 7%; Portugalia, 22%; Cipru 6%), în comparație cu o medie la nivelul UE de 27%. În mod similar, încrederea în UE (Italia, 31%; Spania, 20%; Grecia, 18%; Portugalia, 34%; și Cipru, 38%) este adesea mai scăzută decât media la nivel de UE de 33%. Aceste rezultate indică legătura dintre politicile naționale și cele europene în țările din sudul Europei. Cu toate că cifrele nu arată neapărat că majoritatea statelor Sud-Europene resping ideea de „mai multă Europa”, deteriorarea încrederii atât în modelele naționale, cât și în cele europene, poate fi problematică pentru bunăstarea democratică a acestor țări.

Eroziunea materialului social

Criza și reacțiile la aceasta au provocat o nouă divergență în probleme precum condițiile de trai, bogăția și PIB-ul pe cap de locuitor, mai ales în contextul în care statele din sudul Europei au început să rămână în urmă în loc să acopere decalajele așa cum au făcut-o în primele două decenii. Medicamentul agresiv care li s-a administrat reușise să dezvolte convergența în materie de competitivitate, dar s-a bazat pe așa-numita „devalorizare internă”, adică pe o reducere a salariilor și a prețurilor în anumite sectoare. În plus, „exodul creierelor” care s-a petrecut când profesioniștii tineri au început să plece din țările lor pentru a lucra în Germania sau în alte state a contribuit la diviziunea morală între nordul și sudul Europei. Acest tip de emigrare a fost cu totul diferit de plecările din anii 1950 și 1960, când oamenii care își părăseau țările proveneau de cele mai multe ori din clasa muncitoare, nefiind oameni cu studii superioare.

Cu excepția Irlandei, zona euro periferică a suferit cel mai mult din cauza crizei și a măsurilor de austeritate. Ratele șomajului pentru luna ianuarie 2013 sunt grăitoare pentru a vedea discrepanța dintre economiile țărilor din zona euro: rata medie a șomajului era de 11,9% la nivelul UE, comparativ cu 26,4% în Grecia, 26,2% în Spania, și 17,6% în Portugalia. Italia, Irlanda și Cipru au avut rate mai mici ale șomajului în aceeași perioadă (11,7%, 14,7% și, respectiv, 14,7%). În toate statele, mulți dintre șomeri și-au epuizat dreptul la îndemnizații.

În ceea ce privește bogăția, deteriorarea regiunii a avut consecințe stridente. Conform cifrelor Eurostat, PIB-ul pe cap de locuitor în Spania (cf. Standardului Puterii de Cumpărare) a fost de 105, deasupra indexului mediu pe UE din 2007, care a fost 100. În 2011, această cifră a scăzut la 98. Același fenomen se observă și în Italia, unde PIB-ul pe cap de locuitor în 2007 era de 105, iar în 2011 scădea la 100. Portugalia a scăzut de la 79, în 2007, la 77, în 2011. Iar PIB-ul Ciprului pe cap de locuitor a rămas neschimbat în această perioadă, deși ajutoarele financiare primite recent vor rezulta, probabil, într-o scădere a averii. Spania, însă, deși a regresat cu un deceniu în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor, acesta este încă de două ori mai mare ca cel din 1982.

Până la finele anului 2013, numărul oamenilor care pot fi încadraţi în categoria „extrem de săraci” din Italia va depăşi 4 milioane sau 6% din populaţie, comparativ cu 3,9% cât era în 2006, conform Trade Confederation Confcommercio. În Spania, 3 milioane de oameni intră deja în această categorie. Astfel de informaţii referitoare la extinderea sărăciei şi la diminuarea bogăţiei pot fi întâlnite şi în cazul altor state din regiune. Toate variabilele economice au scăzut din 2008 până în prezent.Iar aceste tendinţe s-au consolidat în ciuda politicii de coeziune socială ce a fost aplicată pentru ţările şi regiunile mai sărace. Implementată în UE încă din anul 1986. Fără politica de coeziune socială, ţările sudice s-ar afla într-o situaţie şi mai delicată.

În afară de problema sărăciei, în ţările din regiunea sudică există, de asemenea, o inegalitate crescută a veniturilor, care ilustrează eşecul politicilor publice. În această categorie, Spania a regresat la situaţia în care se afla în urmă cu 30 de ani. Această tendinţă se observă în aproape întreaga UE, dar în special în ţările sudice, unde declinul clasei de mijloc şi sentimentul accentuat de déclassement (declasare, sau cădere într-o clasă inferioară) ar putea avea implicaţii poilitice şi sociale usturătoare. În conştiinţa colectivă europeană, asistăm la o recuperare a conceptului de clasă socială (însă nu în sensul marxist). Conform unor sondaje, jumătate dintre spanioli – şi acelaşi lucru se poate spune şi despre greci sau portughezi – simt că fac parte dintr-o clasă socială inferioară din cauza crizei.

Sărăcirea a avut câteva implicaţii socio-economice negative, printre care inegalitatea crescută, şomajul în masă, exodul de creiere, apariţia unei generaţii pierdute, şi căderea claselor mijlocii. Distrugerea materialului social în ţările din regiunea sudică ar putea avea consecinţe dramatice pentru instabilitatea socială şi politică.

Cu toate acestea, în sudul Europei, celula familiei funcţionează ca un amortizor social. Aceasta este singura instituţie care a fost consolidată prin criza economică. Fiicele şi fiii adulţi s-au mutat înapoi la părinţii lor din lipsă de fonduri. Cetăţenii seniori care locuiau în camine pentru bătrâni s-au întors în casele familiilor pentru a contribui, cu pensiile lor, la finanţele familiei. Însă cei cu vârsta cuprinsă între 45 şi 60 de ani angajaţi pe salarii mari care îşi întreţineau familiile se confruntă acum cu pericolul de a-şi pierde locul de muncă în condiţiile legilor muncii noi mai flexibile. Astfel viabilitatea unei familii cu trei venituri, dintre care unul este salariu adecvat, al doilea reprezintă ajutoarele financiare sociale, iar al treilea este venit obţinut de la un loc de muncă part-time, este ameninţată.

Criza socială are loc într-o perioadă în care statul asistenţial european trece printr-o schimbare radicală din cauza măsurilor de austeritate şi alegerilor politice. Drept urmare, aceşti factori ar putea să afecteze susţinerea democraţiei şi a UE per ansamblu. Ideea de stat asistenţial este bine înrădăcinată în percepţia pe care cetăţenii Spaniei, Portugaliei şi Greciei o au asupra democraţiilor lor şi asupra idealului „modelului european”, pe care au putut s-o dezvolte odată cu ascensiunea democraţiilor de la finalul anilor 1970, începutul anilor 1980. Dezvoltarea democraţiei a mers mână în mână cu dezvoltarea sistemelor asistenţiale, în special a educaţiei publice universale, a pensiilor şi a sănătăţii publice. Timp de cel puţin două generaţii, cetăţenii ţărilor din sudul Europei au fost martori la extinderea sistemului asistenţial, incluzând introducerea ajutoarelor de şomaj. În prezent, însă, ei primesc din ce în ce mai puţine îndemnizaţii.

Important este că ţările din regiunea sudică a Europei au în comun o caracteristică negativă ce se află în strânsă legătură cu finanţarea sistemului asistenţial: sisteme de impozitare extrem de şubrede. Greciei i-a lipsit un sistem de impozitare potrivit, şi mai ales un sistem de impozitare pe venit, până la primirea ajutoarelor financiare din 2010. În Spania, se estimează că aşa-numita „economie neagră” reprezintă aproximativ 25% din PIB, iar impozitele neplătite ar putea însuma chiar 30% din totalul impozitului pe venit.

Nu există o identitate sud-europeană

Dacă putem vorbi despre un divorţ între nordul şi sudul UE, putem observa, de asemenea, unul şi în interiorul regiunii sudice. Mulţi dintre politicienii naţionali care promovează mai multă solidaritate între statele UE nu doresc să fie asociaţi cu alte state periferice care au trecut prin probleme financiare. Aceşti lideri atrag asupra atenţia faptului că statele lor sunt stabile din punct de vedere financiar şi fiscal oferind argumentul „Nu suntem Grecia, nu suntem Portugalia”. Lipsa solidarităţii regionale a fost evidentă când Spania s-a arătat bucuroasă că răspândirea obligaţiunilor cu maturitate de 10 ani peste obligaţiunile germane a fost mai scăzută decât cea din Italia, ţară care a evitat solicitarea vreunui ajutor financiar extern.

Michael Pettis argumentează că problemele „statelor deficitare” nu pot fi rezolvate până când Germania nu îşi schimbă politicile, lucru puţin probabil să se întâmple în viitorul apropiat. Astfel, ţările din sudul Europei ar trebui să se unească pentru a se asigura că întreaga zonă euro participă la costurile ajustării.

Aceste ţări – în special Italia, Spania şi Portugalia – au un interes comun şi viziuni similare în privinţa viitorului UE. Drept urmare, situaţia necesită o coaliţie în interiorul zonei euro a cel puţin acestor ţări, adăugându-se, în mod ideal, şi Franţa (iar preşedintele François Hollande face paşi în această direcţie) şi creându-se legături puternice cu Grecia şi Cipru pentru apărarea intereselor şi poziţiilor comune. Un bun exemplu care indică modul în care ar putea funcţiona o astfel de coaliţie a fost summitul Consiliului European din iunie 2012, când prim-miniştrii Spaniei şi Italiei, precum şi preşedintele Franţei s-au unit pentru a pune presiuni pe cancelarul german Angela Merkel în vederea luării unor decizii clare pentru crearea unei uniuni bancare. Însă această strategie nu a funcţionat în martie 2013 când s-a încercat împiedicarea acceptării unei soluţii de ajutorare financiară a Ciprului de către Eurogrup, ajutor care includea modificări substanţiale care să susţină depozite bancare mai mari. Statele mediteranene au încercat să evite acest lucru, dar fără câştig de cauză, temându-se că s-ar putea crea un precedent în cazul în care ar ajunge şi ele în acea situaţie.

Democraţia şi UE

O altă schimbare politică în Europa de Sud adusă de criza euro este slăbirea dominaţiei marilor partide politice tradiţionale. În Grecia, votulurile adunate de cele două „partide de guvernământ” la un loc cumulau la alegerile din iunie 2012 32%, mai puţin de jumătate din sprijinul obţinut la alegerile precedente. În Spania, Partidul Socialist şi Partidul Poporului au cumulat 84% din voturile alegătorilor în 2008, comparativ cu 73% la alegerile din noiembrie 2011, iar rata prezentă este între 57 şi 63%, conform sondajelor recente. Alegerile din Catalonia indică o atomizare a voturilor ce se poate răspândi în întreaga Spanie. În Italia, guvernul tehnocrat al lui Mario Monti nu a reuşit să strângă un număr semnificativ de voturi, iar la alegerile din februarie 2013 s-a dovedit a fi extrem de dificil să formeze un guvern. În mod similar, tehnocraţii au pierdut la urnele de votare în Grecia. În Spania, precum şi în alte ţări din Europa, decredibilizarea partidelor tradiţionale, ascensiunea mişcărilor împotriva statului, şi distanţa crescută dintre votanţi şi elita aflată la guvernare conduc către o criză politică majoră.

Răspunsul la întrebarea „cine decide?” este diferit în ţările deficitare faţă de ţările aflate sub politicile de austeritate. Sentimentul că hotărârile economice majore sunt luate la Bruxelles sau la Berlin de către ţările care iau decizii şi mai puţin de ţările care urmează aceste decizii este bine înrădăcinat printre cetăţenii UE.

Concluzie

Deşi UE ca întreg îşi pierde credibilitatea, sprijinul monedei euro rămâne semnificativ în Europa de Sud. Este văzută în continuare ca parte din soluţia la criza economică, în ciuda faptului că mulţi economişti cunoscuţi şi comentatori preconizează ieşirea unor ţări periferice din zona euro. Aceste analize ignoră importanţa politică a monedei unice şi a proiectului european în ansamblu în aceste ţări. O retragere din zona euro ar fi percepută ca un eşec politic uriaş ce ar putea avea consecinţe asupra stabilităţii democratice. Niciun lider politic responsabil nu ar face acest pas. Cu toate acestea, vasta încredere a cetăţenilor în Europa ca soluţie la criza financiară se datorează rolului esenţial pe care îl au ţările UE în schimbarea şi modernizarea acestor ţări. Modelul european şi presiunile externe obligă aceste ţări să adopte unele reforme structurale ce fuseseră amânate de prea multă vreme. Dacă statele nu ar aparţine de zona euro, aceste presiuni pentru reforme s-ar diminua, monedele naţionale oferind posibilitatea unor devalorizări succesive pentru a recâştiga competitivitatea.

În nordul Europei, s-a ajuns deja la conştientizarea efectelor pe care le-ar putea avea eşecul ţărilor periferice la nivelul zonei euro, incluzând posibilitatea de a dărâma uniunea monetară şi chiar de a pune în pericol viitorul UE. În acest sens, vizita făcută de Angela Merkel la Atena după vara lui 2012 poate fi considerat un efort de a potoli speculaţiile ce spuneau că Germania va abandona Grecia.

În orice caz, criza a divizat nordul şi sudul UE şi zonei euro. În ţările nordice (în special în Finlanda, Olanda şi Germania) există o convingere colectivă că ei „şi-au făcut temele” prin implementarea unor reforme încă de acum un deceniu şi că ei împărtăşesc o viziune care nu se regăseşte în regiunile sudice.

Pe de altă parte, în interiorul Europei de Sud, asistăm la o respingere crescută a austerităţii. Mai exact, o respingere a măsurilor extreme de austeritate. După cum notează Jean Pisani-Ferry, „situaţia economică şi socială în sudul Europei va rămâne întunecată în următorii ani,” anticipându-se un „deceniu cu adevărat pierdut”. Nu este de mirare că menţionează prezicerile sumbre ale FMI ce indică un „PIB pe cap de locuitor (în acele ţări) mai scăzut în 2017 decât cel din 2007”, situaţie ce ar avea consecinţe cumplite asupra funcţionării democraţiei. Este posibil ca nordul Europei să ceară un efort excesiv din partea ţărilor sudice, efort prea mare pentru capacitatea sistemului politic şi social din aceste ţări. UE trebuie să înveţe aceste ţări să se ajute singure, atât individual, cât şi colectiv. Europa este în continuare parte a soluţiei lor.