Pe 15 iunie 1990, în Piața Universității s-a scandat “Noi muncim, nu gândim”. În acele zile, a fost o confruntare acerbă între bâte și cultură, între lanțuri și cărți. Minerii au venit la București convinși că este menirea lor să curețe țara de golanii și huliganii care voiau un singur lucru: o țară curată, o țară mai bună, o țară pentru care mulți s-au sacrificat în Decembrie 89.
Evenimentele petrecute atunci au creat și un precedent: atunci când lucrurile merg prost și cineva are puterea de a se ridica să-și strige nemulțumirile, e catalogat simplu – huligan. Fie că e vorba de suporteri ai unor echipe de fotbal, de protestatari sau oameni simpli care vor ca și vocea lor să conteze – toți sunt băgați în aceeași oală a huliganilor.
La 23 de ani de la “Golaniada” din Piața Universității, în mentalul colectiv al românilor a rămas adânc întipărit acest clișeu: huliganii sunt cei răi, sunt cei care vor mereu să distrugă și să creeze haos.
Întrebarea care rămâne e: până la urmă, cine sunt acești huligani? Care este adevărul care se ascunde în spatele acestei catalogări?
În încercarea de a descrie propria sa generație, Mircea Eliade afirma – “consideram că acești tineri erau huligani în adevăratul sens al termenului, oameni care pregătesc o revoluție spirituală, culturală, și dacă nu politică, cel puțin reală, concretă”.
Huliganii nu sunt deci simbolul răului absolut ci, dimpotrivă, sunt oameni cu personalitate, oameni care au puterea de a se ridica și a de a crea. A fi huligan nu e un lucru rău, iar experiența huliganică e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui om.
Mircea Eliade, în romanul său intitulat sugestiv “Huliganii”, oferă următoarea explicație – “Există un singur debut fertil în viață, experiența huliganică…Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei…Cine nu debutează așa față de el însuși sau față de lume nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleșit de adevăruri. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan”.
După 23 de ani, societatea din România pare să nu fi învățaț nimic. Însă ceea ce contează e că spritul de huligan e viu, se regăsește în fiecare dintre cei care consideră că au datoria morală de a veghea și de a fi mereu prezenți pentru a trezi societatea la realitate, când vremurile o cer.
