Ce semne mai clare ale dorinței Bucureștiului de a avea relații apropiate cu prietenii francezi decât vizita lui Traian Băsescu, în mai 2007, la Paris, între tururi, pentru a-și arăta sprijinul pentru candidatura lui Sarkozy, sau îndemnurile lui Ponta din 2012 ca Franța să îl aleagă pe socialistul Hollande.
Veți spune că influența acestor gesturi a fost redusă, ceea ce poate fi adevărat, dar sunt, pe de altă parte, acțiuni politice puternice, menite tocmai să comunice părții franceze importanța, pentru români, a parteneriatului cu Franța.
Relațiile franco-române sunt probabil cele mai bogate din punct de vedere istoric, diplomatic, cultural și economic, pe care România le-a avut vreodată cu un stat occidental. Și-atunci, cum se explică lipsa de interes și uneori, chiar ostilitatea liderilor francezi față de România? Bun, în cazul lui Sarkozy, caracteristicile psihologice l-au determinat să urască tot ce venea din România, de la romii de pe străzile Parisului, la Traian Băsescu, perceput ca prea insistent, chiar agresiv, de către un lider cu frustrări majore și cu porniri napoleoniene. Este cunoscută dorința lui Sarkozy de a dialoga doar cu cei mari, oamenii care fac istorie, precum Obama, Putin sau Merkel.
Pentru Sarkozy, Băsescu era deranjant. Pentru el, România nu a însemnat vreodată ceva. Dar ce s-a întâmplat cu Hollande? Nici el nu pare să aibă vreun interes pentru România, una din puținele țări cu care Franța ar putea să aibă un parteneriat eficient în termeni de policiă externă, pe lângă parteneriatul foarte util din punct de vedere economic.
Răspunsul stă probabil în evoluțiile vieții interne franceze: discrepanțe tot mai mari între nivelul politic, presat de criză, șomaj, presă și facțiunile interne și nivelul funcționarilor de stat, săturați la rândul lor de comenzile politice de a găsi formule de politici în domeniul imigrației care să facă titluri bune pentru șefii politici și pentru presă.
Dar cel mai puternic argument este cel al stării economiei și al incapacității liderilor francezi de a genera creștere economică și de a aplica măsuri care să sprijine economia reală. 300.000 de persoane noi șomeri vor duce nivelul șomajului la aproape 12%. Iar creșterea econommică, de doar 0,5, este insuficientă ca să schimbe ceva în ansamblul economiei. Pentru a se simți în scăderea nivelului șomajului, creșterea economică ar trebui să fie de cel puțin 1,5% PIB, pe cel puțin 1 an de zile. E greu în Franța și oricând tinerii de la periferia marilor orașe, fără loc de muncă, s-ar putea răscula împotriva statului incapabil să producă rezultatele așteptate de ei.
Cu alte cuvinte, lipsa rezultatelor în plan intern îi împinge pe policienii francezi să caute teme și știri care să acopere ecranele televiziunilor din țara lor. Rromii și chestiunea Schengen sunt astfel de teme și ele vor rămâne pe agenda negativă a policienilor francezi, neinteresați de un parteneiat puternic cu cea de-a 7-a țară, ca mărime, din Uniunea Europeană. O lipsă de interes care contrastează cu atenția și construcția perseverentă manifestate de Germania în România.
